Cum să ajungi pe 34 decembrie
Aventurile simbolice ale lui Corto Maltese par să nu aibă sfîrșit. Dar nici început.
În Fable de Venise, Corto bate la una din ușile „magice“ ale Veneției, anunțînd că părăsește povestea pe care tocmai a trăit-o (o aventură detectivistică, masonică și ezoterică, în căutarea „claviculei lui Solomon“), pentru a intra într-o nouă fîșie a continuum -ului: „Cer să intru în altă poveste, din alt loc.“ Dorința îi va fi satisfăcută. Prin ușa materială (dar și simbolică), eroul lui Hugo Pratt ajunge din Veneția în Hong Kong și dintr-un album de bandă desenată în altul: din Fable de Venise în Corto Maltese en Sibérie. La fel ca în serialele S.F. ce rulează tema călătoriei în timp prin deformarea spațiului (așa numitul procedeu de „spacetime warping“), benzile desenate ale lui Pratt distorsionează cronotopia uzuală a narațiunii, aducînd laolaltă porțiuni de spațiu-timp aparent incompatibile și chiar anacronice.
De exemplu, Corto Maltese en Siberie se deschide cu o referință cronologică imposibilă sau, mai corect spus, posibilă numai într-o secvență cuantică a multiversului: o pagină de calendar inventată. Echipat cu binecunoscuta caschetă alb-negru de comandant, fumîndu-și elegant țigareta în timp ce moțăie cu Utopia lui Thomas Morus în brațe, Corto constată că se află în data de… 34 decembrie (an neprecizat în calendarul vizibil doar pe jumătate în casetă). Un prilej de meditație, dar și de observații filosofice justificate: „Prima zi a Noului An încă nu a venit.“
Spre deosebire de alți autori BD, ca Jean-Claude Forest și Paul Gillon (în cea mai cunoscută space-opera din istoria benzii desenate, seria S.F. heroic fantasy Les Naufragés du temps) sau Enki Bilal (în La Trilogie Nikopol), Hugo Pratt nu are nevoie de echipamente tehno-științifice complicate sau de vehicole astronautice performante ca să-și asigure transportul trans-temporal al personajelor. O simplă ușă e suficientă. Ea poate fi deschisă real (întinzînd mîna spre ea) sau imaginar (punîndu-ți o dorință în gînd sau, pur și simplu, visînd la ceea ce se află dincolo de ea). Similitudinile cu literatura lui Mircea Eliade, mai ales cu nuvelele sale fantastice, par, încă o dată, frapante.
Uși magice, pasaje secrete, încăperi sau peșteri multidimensionale. Sînt alegerile lui Hugo Pratt, atunci cînd vine vorba de a-și deplasa protagonistul dintr-o fîșie în alta a continuum -ului. Le regăsim în Les Helvétiques, în Fable de Venise, în La Maison dorée de Samarkand sau în Mû. Ele pot fi considerate, în teoria simbolurilor, locuri de trecere (inițiatică) între domeniul realității și cel al imaginației sau între lumea viilor și cea a morților, iar, în teoriile din fizica cuantică, găuri de vierme (“wormholes“): portaluri inter-dimensionale și trans-temporale prin care poți ajunge dintr-o parte în alta a universului și dintr-un univers în următorul, fără a respecta regulile fizicii clasice. Christopher Cavallieri, protagonistul seriei lui Forest și Gillon, ar fi fost încîntat să îl aibă pe Corto Maltese alături, pentru a nu își mai risca viața utilizînd primejdioasele dispozitive (organice sau tehnologice) de voiaj spațio-temporal ale civilizațiilor extraterestre pe care le vizitează.
Ușa care vine după proprietar
Apelînd la astfel de mijloace simbolice de circulație în spațiu-timp în literatura sa desenată, Hugo Pratt își asumă mai mult decît o libertate ideologică. El ridică la un nivel artistic superior tehnica narativă și grafică a scurtăturii semnificative: de la casetajul benzii desenate (prin spațiile albe ce fac legătura între o casetă și următoarea), la fîșiile de spațiu-timp ale lumilor posibile pe care reveria sau nararea le pot accesa și activa. Principalul rezultat este imersarea cititorului într-un univers grafic și narativ al realismului magic, unde totul devine posibil, cu condiția să existe un instrument sau factor declanșator (vis, fantasmă, reverie diurnă, contemplație, auto-reflecție) și un mediu sau mijloc de transport (ușă, încăpere, pasaj, peșteră).
Într-o hibridizare a literaturii cu biografia și a imaginarului cu realitatea, ușile secrete ale lui Corto Maltese sînt și ușile secrete ale lui Hugo Pratt. Cel puțin una dintre ele, de care Pratt pomenește în volumul său de interviuri coordonat de Vincenzo Mollica și Patrizia Zanotti, Corto Maltese littérature dessinée (2006). Este vorba despre cheia unei porți din Toledo, păstrată cu sfințenie de familia autorului și agățată de un perete al casei din Veneția. O cheie misterioasă, a cărei semnificație îi este explicată lui Pratt tîrziu și cu reticență și care îi va deschide acestuia o ușă secretă…către propria genealogie.
Povestea cheii casei din Toledo pornește de la bunicul lui Hugo Pratt, un bastard purtînd numele familiei care l-a adoptat. Bunicul lui Hugo, aflăm din interviul lui Alberto Ongaro, Une soirée avec Pratt. L’Orson Welles de la bande dessinée, fusese născut din dragostea interzisă dintre o tînără nobilă de origine evreiască și un ajutor de bucătar de pe o corabie. Pentru a evita căderea în dizgrație, tînăra se debarasează de copilul ilegitim, lăsîndu-l în grija unei familii adoptive. Nu fără o plată, însă. Una dublă: concretă și simbolică. În schimbul creșterii copilului, familia adoptivă primește bani și cheia casei din Toledo pe care, în urma persecuțiilor repetate, proprietarii fuseseră siliți să o părăsească, fugind în Veneția. În cele din urmă, cheia ajunge în mîinile bunicului lui Hugo ca o „moștenire“ sau, mai degrabă, ca un testament metonimic prin care copilului abandonat de mamă i se cere iertare, recunoscîndu-i-se totodată dreptul de a dispune de bunurile familiei. Dubla penitență, simbolică și materială, este identificată de Hugo Pratt, atunci cînd îi prezintă lui Alberto Ongaro semnificațiile posibile ale cheii, ca substitut al locuinței părăsite: „Era maniera lor de a spune că, dacă lucrurile se vor schimba vreodată, bunicul meu putea să se întoarcă în Toledo și să-și revendice dreptul de proprietate asupra casei.“
Istoria cheii și a ușii pe care o deschide nu se oprește, însă, aici. Dacă marinarul Corto Maltese trece dintr-o poveste în alta prin „portalul“ unei uși secrete, creatorul său, desenatorul Hugo Pratt, trece dintr-o epocă în alta și dintr-un oraș în care a locuit în următorul prin folosirea adecvată a cheii genealogice. Întors în Toledo, Pratt devine eroul de aventuri al propriei istorii familiale: un Corto Maltese în carne și oase, căutînd cu înțelepciune, nostalgie și curiozitate detectivistică ușa potrivită pentru cheia aflată în posesia sa. „Am introdus cheia“, îi povestește Pratt lui Ongaro, „în multe încuietori, cu riscul de a fi surprins de cineva căruia aș fi fost incapabil să-i ofer o explicație oarecare“. La fel ca în romanele de aventuri, eroul nu dezleagă misterul nici repede, nici cu ușurință. Iar dacă, în finalul albumului La Maison dorée de Samarkand, Corto nu reușește să atingă fizic comoara „Marelui Aur“, ci doar să o observe (să și-o imagineze?) pentru o fracțiune de secundă, pentru ca apoi aceasta să dispară sub ochii uimiți ai eroului și ai prietenului său Rasputin, nici în finalul relatării din Une soirée avec Pratt, ușa magică (și concretă) a casei din Toledo nu îi este accesibilă lui Hugo Pratt. Cu fiecare încercare, ea pare să se îndepărteze și mai mult de posesorul îndreptățit al cheii.
Istoria ușilor secrete ale lui Corto Maltese și Hugo Pratt s-ar fi putut opri aici. Dar, în buna tradiție a (para)literaturii desenate, surprizele și răsturnările de situație apar atunci cînd cititorul se așteaptă mai puțin. Din perspectivă literară, epilogul poveștii despre cheia casei din Toledo este demn de cel al unui roman de Agatha Christie. Din perspectivă tehno-culturală, el ne apropie, odată în plus, de problematica științifică și filosofică a fîșiilor de spațiu-timp și a posibilei călătorii prin continuum.
Hugo Pratt nu găsește casa strămoșilor. În mod paradoxal, nici nu avea nevoie, pentru că nu o părăsise niciodată. Revelația prezenței atopice și a fuziunii multi-dimensionale ține, după cum observă autorul, de miraculos: „Lucrul extraordinar, curios, magic, de necrezut este că această cheie deschide ușa casei mele de aici, din Paris. […] Ar putea să fie o coincidență, dar prefer să fie ceva magic. Bătrîna ușă a venit ea singură în întîmpinarea proprietarului ei legitim.“
Prețul simbolului
Și o ultimă observație, de natură pragmatică. Căutările simbolice ale personajelor lui Pratt au prețul lor. Rasputin se enervează cînd „Marele Aur“ îi scapă printre degete în La Maison dorée de Samarkand, ba chiar își amenință prietenul cu moartea, doar pentru a nu fi deposedat de comoara „lui“. Corto Maltese e decepționat cînd insula care adăpostea ipotetica „fîntînă a tinereții“ explodează în Mû. Ducesa Marina Seminova se stinge, împușcată de Rasputin în Corto Maltese en Sibérie, cu regretul că nu a putut proteja nici aurul, nici moștenirea spirituală a Rusiei țariste. Frustrarea, tristețea și nostalgia reprezintă costurile emoționale ale cercetării simbolice eșuate.
Există, însă și un preț pe care cititorul aventurilor simbolice ale lui Corto Maltese trebuie să îl plătească, pentru a avea acces la cea mai rîvnită comoară a creației lui Hugo Pratt: planșele sale originale. Iar acest preț este unul cît se poate de concret. În noiembrie 2020, o jumătate de planșă originală din L’Ange à la fenêtre d’Orient (cea cu replica emblematică a lui Corto: „Venise serait ma fin“), format 36 x 24,5 cm, s-a vîndut la o casă de licitații din Franța cu suma de…52 640 euro. Porțile desenate ale Veneției se deschid, așadar, în mai multe feluri.