Versuri albe în pământul negru
poetului Radnóti Miklós
În tăcere gropile și le-au săpat… Ja!
Sângele negru în urechile celui mort,
în buzunarele impermeabilului rime,
până în ultima clipă țesute, în convoi
în ritmul pașilor, în lagăre, sau în cort.
cezurile puse când vâslești prin noroi.
Versuri scoase atunci din întunecime,
iar în zori poetul e împușcat. În urne
hexametrii lui pe care îi scrisese, lent,
cenușă a elegiilor barăcilor nocturne,
lungit pe prici, subt becul somnolent.
Un evreu anonim pierdut în mulțime.
Pământul e la fel ca pagina de carte,
păstrează viețile închise, ca în sicrie,
și rădăcinile se afundă-n tigve sparte,
semințele, silabele omului care scrie,
nu te apără deloc poezia, ci sporește
Primejdia de-a dreptul, nu o ocolește.
Eu cred ca Radnóti Miklós, că poezia
va fi învingătoarea timpului și-a morții,
iar tot ce e ascuns în strofe va rămâne.
Că versurile-s darul Proniei și-al sorții,
iar în pământ, printre săgeți și salbe,
sub lauri și efigii se-află versurile albe.
Stă fără frică pe buza mormântului său și
își ia în pământ un caiet cu 30 de poeme,
scrise când poposea puțin sinistrul convoi,
știe că nu va putea fi învelit în șal, când îl
va împinge cizma de feldgrau în groapă și
nici nu va fi tăiat un ciucur din tallitul alb.
Ultimele lui poeme par cusute cu dinții în
petecul stelei galbene. Își scrie, înțepat de
insectele nopții, elegiile deportării, istovit.
După ani, tu treci și prin orășelul turistic,
Abda, unde strălucesc borcanele ardeilor,
călător grăbit, prin vântul catastrofelor.
Tinerii or fi cules câteva boabe din episod,
dar gustul le strepezește cerul gurii mute,
„asta a fost demult!“ zic cei care se apără,
pe el, împleticit în rădăcini, e cineva să-l
ajute? Grăunte îngropat, care aduce rod.
Țâșnind de sub pământ poezia, o flacără.