Continuăm să semnalăm articolele și materialele remarcabile din celelalte reviste ale Uniunii Scriitorilor, spre a atrage atenția cititorilor asupra existenței acestui tezaur cultural viu, care e presa literară. Am ales pentru dumneavoastră câteva fragmente semnificative din ultimul interviu acordat de regretatul traducător Marius Tabacu, realizat de Márton Evelin și apărut în revista „Helikon“, nr. 18/2020.
– Prin Balla Zsófia, ai intrat într-un cerc al scriitorilor, al oamenilor de artă. Împreună cu Tamás Gáspár Miklós, Szőcs Géza și alții, redactori ai revistei samizdat „Kiáltó Szó“ (Glasul care strigă), formați practic o echipă de zile mari. Nu erați în vizorul Securității? – Cum să nu, eram mereu în atenția lor. Dosarul meu are peste o mie de pagini, și arată că la începutul anilor optzeci băieții primiseră ordin de la Ministerul de Interne al vremii să stea cu ochii pe noi, dat fiind caracterul „iredentist“ și „anti-român“ al activității noastre. După ce citiserăm cartea lui Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, a cărei apariție fusese primul și cel mai direct semn al comunismului naționalist propagat de către Ceaușescu, și care prin propaganda de partid a avut un ecou semnificativ, am început cu Szőcs Géza să strângem semnături împotriva cărții. Am scris chiar un comentariu elaborat pe marginea cărții, fără să îl elogiez pe Lăcrănjan sau să apreciez fenomenul generat. Mi-am înaintat opinia Comitetului Central al partidului comunist, de unde am primit un număr de înregistrare. Am avut grijă ca textul meu să ajungă și la alte destinații, așadar când i s-a dat citire pe undele radioului Europa Liberă, tovarășii s-au enervat enorm. Represaliile adevărate au început peste un an, cu intenția de a distruge cuibul iredentist clujean. Am fost audiat în mod repetat, locuința noastră fusese percheziționată. Voiau să știe în primul rând cum ajunsese scrierea mea în Vest. Le-am spus că probabil cineva de la Comitetul Central cutezase să-l trimită peste granițe, după ce îl primiseră de la mine. [… ]M-au hărțuit și m-au supravegheat încontinuu, cele mai minuțioase detalii ale vieții noastre sunt imortalizate în dosarele Securității. […] Tot în cursul anilor optzeci ne-am dus odată la doamna Doina Cornea și am semnat scrisoarea dânsei de protest împotriva nelegiuirilor regimului comunist. Scrisoarea a fost citită în emisiunea Europei Libere, împreună cu lista semnatarilor. Am fost dus prompt la sediul Securității, chiar în aceeași zi. […] Dar adevărul este că nu le prea păsa de noi. Nu se temeau de intelectuali, știau că masele nu tind să-i urmeze. […] Nu m-au lăsat însă să am o carieră ca pianist. […] Așadar, gândindu-mă că e cam greu să cânți la pian fără public, m-am orientat spre literatură. Așa a debutat cariera mea de traducător. Am tradus volumul de povestiri al lui Lászlóffy Aladár, Dimineața universală, în 1988, apoi romanul lui Székely János, Ce este norocul, care a apărut sub numele bunicului meu din partea mamei, Ion Tudoran. Bunicul, ofițer român de rang înalt, căzuse prizonier în Siberia după întoarcerea armelor, a fost văzut la Odessa pentru ultima dată și apoi a dispărut. Pentru mine a fost o bravadă morală să-i văd numele publicat. Am ajuns să scriu ca rezultat al unor constrângeri externe și inclinații personale, am căutat să produc opere care pot fi ascunse în sertar. Dar firește că securiștii goleau și sertarele. – Dintre traducerile tale literare, care ți s-a părut cea mai dificilă? – Cea mai dificilă este mereu traducerea la care lucrez, pentru că traducerea, ca fenomen, funcționează ca un cameleon. Opera tradusă este, în limba traducerii, o poveste nouă scrisă în acea limbă, în timp ce respectăm opera originală, atmosfera ei, mesajul, stilul specific. […] Trilogia transilvană semnată de Bánffy Miklós n-a fost o poveste simplă, din varii motive nu. Nici nu vă imaginați ce greu mi-a fost să găsesc variantele în română ale nenumăratelor nume de plante din roman, o adevărată muncă de Sisif. Este o veritabilă satisfacție faptul că Trilogia are succes în rândul cititorilor români, respectiv că varianta în limba română a primit premiul pentru traducere a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2019. Aceasta a fost prima mea traducere care a dispărut de pe rafturile librăriilor aproape imediat, cu toate că opiniile au fost ambivalente. Un anume domn, care mă acuzase într-un articol că aș fi prea maghiarofil, m-a contactat prin telefon după apariția trilogiei Bánffy, să mă elogieze – iar eu i-am spus direct că nu pricep cum pot fi criticat în presă și felicitat în culise. (Traducere de László Noémi)