Există cărți care te enervează (nu știu dacă acesta e cuvântul potrivit) în momentul lecturii, cărora le găsești lungimi și volute nepermise, sau alte imperfecțiuni de construcție, mai mult sau mai puțin stridente, dar care, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, încep să te obsedeze spre final, când citind ultimele pagini, începi să regreți faptul că mirajul de care ai fost cuprins se va sfârși în curând. Numai că mirajul nu se sfârșește odată cu lectura, ci lumea de acolo începe să se suprapună cu lumea ta reală, lumea în care viețuiești, conferindu-i semnificații neașteptate și, mai ales, o altă dimensiune.
O astfel de experiență (contradictorie?) am trăit-o citind în anii adolescenței Demonii lui Dostoievski, iar mai târziu, pe la sfârșitul anilor ’80, romanele Ulise al lui James Joyce, Orbirea lui Elias Canetti și Războiul sfârșitului lumii de Vargas Llosa. N-aș vrea să fac nicio analogie între Dostoievski, Joyce, între Canetti și Llosa, mi se pare prematur să așez un autor contemporan, aflat încă în plină forță creatoare, între acești trei (sunt mai mulți), titani care au revoluționat, printr-un travaliu extraordinar, arta scrisului, deschizând pârtii noi atât în literatură, cât și în cunoașterea umană în general. Țin și acum minte momentul în care am terminat de citit Demonii lui Dostoievski, pur și simplu nu reușeam să mă desprind de lumea creată în roman, personajele și cartea mă obsedau în asemenea măsură, încât plimbându-mă pe străzi mă simțeam mergând alături de Stavroghin, Piotr Verhovenski sau alte personaje. Gândeam ca în Dostoievski, vorbeam ca în Dostoievski, mă comportam în spirtul personajelor dostoievskiene: cartea devenise pentru mine o obsesie. La fel s-a întâmplat cu Ulise, cu Orbirea și cu Războiul sfârșitului lumii.
Lumea pe care o descrie Llosa era pe de o parte reală, pe de altă parte fantastică. Cum Războiul sfârșitului lumii fusese publicată în grabă (trecuse cu ușurință de cenzura comunistă), și nu era însoțită de niciun fel de note explicative, nici de prefață, oscilam când spre o ipoteză, când spre alta. Yagunzii descriși în carte apăreau atât de vii, erau atât de concreți, încât am apelat la Dicționarul Enciclopedic, vrând să verific dacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Brazilia a fost zguduită de răscoală. În dicționar nu am găsit niciun fel de referiri, nici la localitatea Canudos, loc unde se petrece acțiunea, nici la yagunzi.
Asta s-a întâmplat la mijlocul anilor optzeci, desigur, astăzi căutarea ar fi fost mult mai ușoară. Prin intermediul rețelei Google aș fi aflat toate informațiile de care aveam nevoie pentru a-mi face o idee despre istoria lui Llosa. Atunci însă, abia după un timp, când au apărut primele cronici la această carte, am început să mă dumiresc despre ce-i vorba. Astfel, din articolul Marianei Sipoș publicat în Amfiteatru am aflat că numele Sfătuitorului, personajul central al cărții, un fel de Mesia al Canudos-ului, care a întemeiat o comunitate de 30 000 de suflete, a fost Vicente Mendez Maciel.
O altă cronică, cea a lui Dinu Flămând destinată Războiului sfârșitului lumii, mi-a relevat câte ceva din destinul unui alt personaj, ziaristul miop din roman, personaj care are drept model unul real, ziaristul și scriitorul brazilian Euclides da Cuhna, un martor al evenimentelor, autorul unei cărți, Os Sertoes, un fel de epopee braziliană privind această răscoală.
De fapt, romanul lui Llosa este cartea unei cărți, el a fost scris ca un fel de prelungire a lui Os Sertoes. Dar ce „prelungire“!
O lectură în paralel a acestor două cărți, urmate de note de subsol, privind istoria evenimentelor, ne-ar fi oferit o altă perspectivă asupra răscoalei yagunzilor. În lipsa acestor coordonate, Războiul sfârșitului lumii trebuie citit, deopotrivă, dintr-o optică realistă și una fabuloasă, aceasta fiindcă personajele ce-o populează pot fi împărțite în două categorii, unele realiste (Galileo Gal, Baronul de Canabrava, Febronio de Brito, doctorul Oliviera etc.), altele cu aură mistică, începând cu Sfătuitorul care vorbește despre Judecata de Apoi, despre cer și iad, despre sălașul Câinelui și venirea iminentă a lui Anticrist, și terminând cu Sfântulețul, Jaou Satan, Pejeu, Maria Quadrada, Maică a oamenilor, și Leul din Natuba, care târându-se în patru labe îl urmează pe Sfătuitor consemnându-i vorbele și faptele… E un fel de Levi Matei din Maestrul și Margareta al lui Bulgakov.
Fascinația acestui spațiu, începe în 1845, odată cu publicarea romanului Facundo sau Civilizație și barbarie, scris de Domingo Faustino Sarmiento, cel de-al șaselea președinte al Argentinei. Pentru spațiul Americii de Sud, Facundo reprezintă mantaua din care s-a născut realismul magic sud-american. Dostoievski spunea că noi toți, referindu-se la marii scriitori ruși, am ieșit din Mantaua lui Gogol. La fel ar putea spune și reprezentații fantasticei proze sud-americane, începând să zicem, cu Márquez, Manuel Estrada, Borges sau Llosa, dar și cu Jose Riviera: Noi ne-am născut din Facundo lui Sarmiento. Și asta deoarece, odată cu apariția romanului Facundo, percepția spațiului și timpului, a istoriei în general, cunoaște o mutație neașteptată. Se trece de la o construcție clasică, la una relativistă, în care legile fizice sunt înlocuite de cele metafizice. De aici și doza de fantastic și de senzația că trăim într-o altă dimensiune.
Piesa Tectonica norilor (splendid titlu) poate fi privită din această perspectivă.
…N-am să insist asupra spectacolului. Nu sunt cronicar de meserie pentru a face o exegeză riguroasă privind jocul actorilor și nici n-am să mă pronunț asupra viziunii regizoarei. Spectacolul a avut, după părerea mea, o turnură clasică. Protagoniștii au jucat în limita talentului cu care au fost înzestrați de către mama natură. Unii ar fi dorit, poate, ca actorii să fi „plonjat“ în profunzimea textului, scoțând la suprafață perle strălucitoare…
Oricum, perle au existat și așa. Nu am stat să le număr. De altfel, mărturisesc, că am fost atât de încântat de text, încât anumite subtilități ale jocului actoricesc, câte or fi fost, mi-au scăpat din vedere. Mi-a rămas însă în minte atât de pământeana Celestina și cîteva replici selenare ale lui Anibal și Nelson.
…Am remarcat însă scenografia realizată de Axente Marfa. Plecând de la mesajul piesei, m-aș fi așteptat ca decorul să fie unul suprarealist, plin de ceasuri care se scurg pe podea, ca în celebra pictură a lui Dali. Axinte Marfa a evitat acest truc artistic, devenit între timp loc comun. Ea a apelat la simbolurile specifice artei sud-americane, la ploaia monotonă, care te trimite cu gândul la Veacul de singurătate al lui Márquez.
Mi-a rămas întipărit în minte acel pat ce seamănă cu luntrea lui Charon, împodobit cu elemente din pictura ritualică a artei maiașe. Scenografia mi s-a părut cu atât mai inspirată, cu cât scurtează distanța dintre spectatori și scenă. Ai senzația că stai în ploaie. Că ai înțepenit pe autostradă sau că aștepți să te trezești din vis în camera lui Anibal propulsată în spațiul unui Macondo somnambul.
Mărturisesc că după vizionare, am simțit nevoia să mă plimb pe străzile cuprinse de întuneric ale Iașului.
Voiam să mă conving că Mitropolia, Turnul Golia și Piața Unirii nu s-au clintit din loc, evadând, odată cu spectrul lui Einstein, într-o altă dimensiune…