`ntre cartea scrisă în colaborare cu Ionuț-Alexandru Tudorie, Dinamica vieții intelectuale în Bizanțul Paleologilor (1261-1453) sub influența polemicii, publicată la Editura Universității din București în 2014, și volumul semnat de Vasile-Adrian Carabă, O filosofie bipolară. Platon și Aristotel în disputele filosofice din Bizanțul Paleologilor (1261-1453), apărută la Ed. Muzeul Brăilei „Carol I“ – Ed. Istros în 2019, există o continuitate vizibilă în cel mai semnificativ capitol prezent în cele două cărți, pe care V.-A. Carabă îl dedică personalității lui Georgios Gemistos Plethon. Citind cele două cărți, îmi dau seama că ele sunt focalizate pe studiul principalelor dispute intelectuale ale lumii bizantine: în jurul recuperării surselor filosofiei păgâne, a legitimării teologico-politice a imperiului, a culturii și confesiunii răsăritene în raport cu tradiția scolasticii latine, în jurul isihasmului victorios în ortodoxie și mai ales în jurul opțiunii creștine pentru tezele (neo)platonismului vs. cele peripatetice. Lor le adresează autorii cam aceleași întrebări: sunt ele relevante pentru o istorie a ideilor dialogală cu fenomenele similare ale Occidentului latin? Sunt ele relevante pentru moștenirea și reinterpretarea fidelă a tradiției patristice, mai ales grecești? Contribuie ele la o istorie intelectuală comună oikumenei creștine și pot fi tratate ca o succesiune de teze schimbate între autori care cred în valoarea argumentului, care au o educație literară adecvată pentru a da importanță surselor și confruntării lor și care pot fi calificate drept episoade ale unei istorii intelectuale? Cred că răspunsurile afirmative, date explicit sau implicit de autori și argumentate consistent, dau valoarea ambelor volume: ele sunt lucrări academice care analizează un fenomen intelectual al Bizanțului întins pe aproape două secole, din punctul de vedere al instrumentelor de lucru ale medievistului, complet angajat în analiza surselor, compararea filiațiilor, a influențelor, a valorii argumentelor și a orizonturilor lor de receptare, alături de reflecția asupra condițiilor istorice și mentale de dezvoltare și propagare a temelor amintite.
Ne putem concentra atenția chiar numai asupra capitolului dedicat lui Plethon, comun în cele două cărți, semnat de V.-A. Carabă. Urmând celor puțini din cultura română care îl amintesc (P. P. Negulescu, M. Eliade, I. P. Culianu), avem aici un studiu extins asupra operei filosofului grec. Intelectual format în spiritul culturii antice, cu nostalgii platoniciene (pe care le desprindea greu de tradiția neoplatoniciană, inclusiv de cea contaminată de zoroastrianism), Plethon și-a dedicat viața, lungă de un veac, construcției unei conștiințe de sine naționale grecești, firești în fața agresiunilor cruciate și otomane, dar fundamentate pe o filosofie politică inspirată din Republica și orientată teologic pe o versiune proprie a panteonului grec și a ontologiei neoplatoniciene. Un constructor de utopii politice, care a făcut școală în cetatea de la Mistra, din Pelopones, dar care a participat deopotrivă la conciliul Ferrara-Florența din 1438-1439: deși a făcut parte din suita unui împărat dornic de sprijin militar papal antiotoman în schimbul unirii bisericilor, filosoful s-a preocupat mai degrabă la acest conciliu să împlinească o misiune culturală cu un efect mult mai norocos decât unirea. El a reușit, împreună cu discipolii lui, să dea o unitate greco-italiană legăturilor intelectuale cu umanismul renascentist și a scris la Florența celebrul său opuscul În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon (cunoscut frecvent sub numele latin prescurtat De differentiis). Dar tocmai studiind acest capital text al istoriei filosofiei vom putea înțelege, de fapt, ce s-a întâmplat la conviviile grecilor cu italienii: sub pretextul unei dispute rezonabile, Plethon a oferit umaniștilor ceea ce ei vroiau să audă: că Platon (pe care italienii încă nu îl citiseră) poate învinge scolastica universitară pe care ei o antipatizau; că merită să îl traducă și că merită să înceapă o nouă epocă a istoriei ideilor, poate și una politică, sub semnul lui Platon.