Cazul Horia Stamatu

Horia Stamatu, o personalitate încă insuficient cunoscută. Poet ermetizant, tangent la formula Ion Barbu, dar, după cum s-a remarcat, și la Jean Cocteau și Pierre Reverdy, socotit nu o dată drept cel mai reprezentativ al exilului nostru. Dar și un publicist cu o producție abundentă, cu alonjă personală, constituind obiectul unei ample cercetări datorate lui Ion Dur pe care o avem în vedere în rîndurile de față. Dispoziția rebelă l-a caracterizat dintru început. Din anii ‘30, pe făgașul presei legionare. Înrolat în mișcarea cămășilor verzi din 1937, ajunge prim redactor la „Buna Vestire“. Ca urmare a rebeliunii legionare înăbușite de Antonescu, pleacă în Germania unde se vede internat în lagărele de concentrare din Rostok și Buchenvald. Editează acolo revista „Ev nou“. În 1944 apare la postul de radio Donau, ca exponent al așa-zisului Guvern Național de la Viena, condus de Horia Sima. Discursul său din faza legionaroidă era naturalmente unul frenetic naționalist. Pledează pentru un gen de colectivism etnic. Perspectiva legionară, afirma el, „nu pleacă de la individ, ci de la națiune“, ultima fiind la înălțime numai dacă va respecta legile „omeniei românești“. Într-o atare dispoziție exaltată, conceptul de stat s-ar cuveni la noi să fie congruent cu cel de românism: „Lupta pentru drept se confundă astăzi cu lupta pentru neam, întrucît statul nu mai este un exploatator al individului, prin interpușii săi, ci însăși națiunea“. Legea care ne-a guvernat n-ar fi fost decît „o creație de cabinet, născută din consultarea diverselor tomuri combinate cu intențiile cutărui sau cutărui individ“. Constituția din 1923 n-ar fi reprezentat decît un proiect de partid, consacrînd „voința unui individ pus în slujba unei colectivități străine“. Remarca lui Ion Dur: „În fundalul discuției descoperim vechea teorie a formelor fără fond (însuși Eminescu, din adversar al noilor forme, devine, în cele din urmă, receptiv față de acestea)“. Să nu uităm că autorul Luceafărului a fost calificat de către I. Negoițescu drept „protolegionar“… Un alt capitol al prestației ziaristice a lui Horia Stamatu începe după război, cînd a domiciliat succesiv la Freiburg, Paris, Madrid, spre a se întoarce definitiv în orașul german. În linii generale mentalitatea nu i s-a schimbat. Atașamentul etnic fervent i se proiecta în continuare pe orizontul credinței creștine, în virtutea unei „chemări“ pe care o socotea primară, mărturisind într-o epistolă adresată lui G. Uscătescu: „Față de «românitate» sunt prin naștere angajat“. Revolta împotriva totalitarismului sovietic se conjuga cu un interes constant pentru folclor, pentru istorie, pentru autorii cu care își putea afla afinități precum Ion Budai Deleanu, Nicolae Bălcescu, Eminescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Constantin Noica. E relevantă antinomia pe care o propune între „libera cugetare“, de natură atee și „cugetul liber românesc“. Unica opoziție validă față de sistemul fundamental ostil al comunismului ar fi o simbioză între libertate și sacralitate: „Cugetul liber românesc“ a fost nesocotit, suspendat împreună cu credința care-l face cu putință. România însăși a ajuns într-o situație potrivnică firii sale naturale: „fără liberator, și cu liberator fără mîntuitor, neamul nostru nu încoroporează nici o învățătură. N-a asimilat Coranul, nu l-a asimilat pe Jean-Jacques Rousseau, nu asimilează astăzi noul rusism“. Totodată Horia Stamatu nu încetează răfuiala cu partidele interbelice care ar fi dat politicii naționale un conținut al derivei, opunîndu-le, în 1953, un partid unic, de extremă dreaptă, „Totul pentru țară“, spre a proiecta în „viitoarea comunitate activă a unei mișcări românești din emigranță“ altceva decît „apariția furtunoasă și declamatorie a unor erzațuri demo-naționaliste“ cu demagogică rezonanță. Nu mai puțin e dezavuată chiar o bună parte a diasporei, întrucît românii ce-o compun „nu au reușit să facă un salt peste ruptura interioară din anii României Mari, 1922-1940“. O reacție animată a scriitorului are loc în preajma unei mari sărbători, devenită un „Paște politic“, sub chipul unei mustrări severe adresate compatrioților care „au dat Învierea pe Viață, pentru ca tocmai bine să piardă orizontul vieții“. Așadar o retranșare în spațiul unor exigențe părînd a prelungi ideologia „Bunei Vestiri“, adversă „resturilor politicianiste trimise în exil“. Religia rămîne resortul interior al revoltei cronice a lui Horia Stamatu. Erezia lui Aron cu al său idol făcut din aur e amintită pentru o analogie cu idolul abstract din Das Kapital al lui Marx, comunismul nefiind decît o copie scelerată a religiei cu o demonologie proprie care e „lupta de clasă“. Viziunea anticipativă a lui Horia Stamatu are o factură tradiționalist-epifanică: „Mileniul al treilea se va scutura de tot ce a fost «revoluție» a secolelor XVIII și XIX pe limba cărora s-a consumat și fostul secol XX“, ceea ce va duce la o renaștere a trecutului „pe plan universal, ecumenic, pe plan european, federalist, și pe plan național, cu revenirea la sine însuși“. Din bogata corespondență a scriitorului cu Sanda Stolojan menționăm cîteva aprecieri vitriolante asupra unor autori tratați drept colaboraționiști: „Sinistrul“ Marin Preda, al cărui manierism era „din ce în ce mai înecăcios“, vrea să ne arate în Intrusul cît de rău a fost înțeles așa-zisul socialism înainte de „Nea Nicu“, care îi îngăduie lui Preda să „facă critica“. Eugen Jebeleanu e tratat drept „gloabă“, „răsfățat“, „permanent denunțător“, „plin de parale și cu mașină la scară oferită de «partid»“. Virgil Teodorescu a fost „suprarealistul marxist și gras“, o „lepră, incult și arivist“. Adrian Păunescu, un „arivist fără limite“, „un brînzoi înfipt“. Nichita Stănescu „a prins niște rădăcini ale limbii românești, dar s-a ratat prin hahalerism“. Adrian Marino, un „mojic fără pereche“, „tip penibil care tot denunță pe la redacții și edituri pe românii în proaste relații cu RSR-ul și «cultura» respectivă“.