O grădină mediteraneană, cu leneveli de umbre și lumini orientale, claustru pentru contemplări și rătăciri vizionare, posibilă sugestie edenică, posibil loc geometric al dispariției definitive, primitor golf pentru extase și permanente îndoieli – iată „înnorata grădină“ de unde pleacă și unde se întorc mai toate poemele acestui poet elegiac, ultimul mare poet spaniol din ceea ce s-a numit „grupul poetic al anilor ’50“ – împreună cu Carlos Barral, Caballero Bonald, Gil de Biedma, Ángel González, José Agustín Goytisolo, Félix Grande, Claudio Rodríguez, Carlos Sahagún sau José Ángel Valente ș.a. Deasupra grădinii sale trebuie că se află topicul virgilian fugit irreparabile tempus, celebrat încă de la volumul de debut Brasas, (premiul Adonáis) unde distingem deja tăciunii timpului care dau să se stingă. Toate volumele poetului, rând pe rând încununate cu toate premiile posibile ale Spaniei, mențin aceeași tensiune meditativă, autoreflexivă, prin care poetul ni se prezintă rănit de propria lui sensibilitate ce pare să-și caute reconfortul în densitatea melancoliei. Compatriotul său Luis Cernuda (delicat și important poet, din nefericire încă netradus la noi), dar și levantinul Kavafis par să fi fost încă de timpuriu maeștrii și tutorii lui Francisco Brines – poet, professor prin universitățile lumii, academician ajuns la redutabila vârstă de 88 de ani, retras de mulți ani într-o casă plină cu cărți din zona Valenciei, de unde continuă să contemple mizeria, frumusețeea, arbsurdul dar și uluitorul mister al lumii.
Umbra pământului începe să crească,
aerul se ridică, noaptea rămâne
pe acoperișul înalt al casei.
Se întunecă portocalul, și miros
în pod flori uscate de portocal, cântăresc
greu
pereții iar omul care între ei locuiește se
oprește
cu gândul la amintiri deșarte. Ascultă
susurul ce irigă tuberozele, se zărește
grădina lui pe deasupra unor ziduri joase,
iar lămâii dublează drumurile.
Se întorc anotimpurile exilului,
doarme canapeaua, dorm și hârtiile
pe vechea masă cu strălucirea stinsă.
E vremea de toamnă a acestei zile,
ora luminii prezentă-n ferestre
trimisă de drumul cel pietruit, om
care simte că țeasta lui a ajuns matură,
dar trudită și cu părul distrus.
Meditație inutilă, din moment ce curând
va înceta să mai trăiască-n această casă
iar numele lui chiar va fi uitat, și gândindu-se
că nimic din viață nu i-a rămas.
(Din vol. Las brasas)
Moartea lui Socrate
După multe ceasuri de discuții înfierbântate
au proclamat : „Fiul moașei trebuie să
moară,
cuvântul lui elocvent ne poate trimite pe
toți la moarte”.
Deja de trei nopți se tot comenta la Atena,
prin gura tinerilor,
entuziasmați, că în casa lui Céfalo se
făcuseră daruri
după ce Socrate anunțase mormele potrivit
cărora
urma să funcționeze noul Stat.
Chiar din acest motiv aprobaseră,
în conciliabil secret,
moartea filosofului,
întrucât la rândul lor cu toții erau
condamnați de cuvântul acelui om.
Îndelungă și mult aprinsă a fost discuția,
dar și nobilă după cum
au dovedit-o câțiva puțini;
și doar urmând argumentul acestora din
urmă, după trecerea
multor ani de la omicidul stângaci de
atunci,
trebuie să le dau eu viață cuvintelor mele.
Căci inimile lor erau chiar bune, de luăm în
seamă
unele acțiuni cuibărite confuz în ele
însă ale căror tulburi trăsături erau numai
fructele slăbiciunilor
ființei umane în general,
fapte nedrepte înrucât încă nu atinseseră
acea râvnită cunoaștere din adevărul
ascuns,
cât și alte minore evenimente, nu mai puțin
deplorabile.
Numai că trecând acum în revistă viețile lor, alte acțiuni au fost cele
ce meritau probabil recunoștința
cetățenilor,
fiindcă din cele ce auziră copiilor lor pe el
l-au dat ei ca exemplu pentru acei bărbați.
Însă ceva rămâne sigur, sufletele nobile
erau puține:
invidia mizerabilă, teama de a-ți pierde
întâietatea,
resentimentul mârșav,
n-au fost câtuși de puțin limpezi motivele
care au hotărât moartea.
Însă nu din cele pe care le numesc eu,
atât de asemănătoare
între ele din frica de a muri,
s-ar putea argumenta sentința printr-un
reflex
pe care-l admiteți, probabil, și unii din voi.
E ceva mai mult, așadar cât timp vor trăi
vor simți că moartea lui Socrate îi doare,
omul în care-l văzuseră pe cel mai bun
atenian,
și chiar intenționau, ba chiar o făcură,
să pună în aplicare
unele din preceptele lui.
Crearea noului Stat însemna
sacrificiul celor trecuți de vârsta
de zece ani,
deportați în masă și să lucreze pământul,
întrucât potrivit statutelor noii Republici
educația vicia toate spiritele.
Mai bine că sacrificiul lui nu conta, credea el1,
(din moment ce se detașa de bunuri și
deopotrivă de viață ;
demn să figureze, dacă nu alături de
Socrate, după exemplul
lui Glaucon sau al fratelui său),
însă avea un fiu de trei ani
schilod de picioare, chiar dacă frumos
la chip,
dar incapabil de exerciții gimnastice;
iar potrivit noii legi,
condamnat să moară din pricina viciului
natural.
Alte motive personale ni se par mai slabe,
fiindcă oricine ar apărea viața unei
rubedenii rănite
condamnată, neîndoielnic, căci boala lui
nu era vindecabilă
prin anumite aspecte ce rezultau de la
suflet.
Erau totdeauna doar rațiuni personale,
ca frica de a muri ce îi copleșea pe toți,
sau ca acest ciudat motiv pe care unii din ei
l-au expus cu o abundentă documentare :
calitatea discipolilor era
inferioară, cu mult, calității lui Socrate,
iar unii
din ei nu s-au ridicat nici la înălțimea
cetățenilor mijlocași.
Iar dacă din nou analizăm viața și
obiceiurile fiecăruia dintre ei
și-au dat seama că actele și cuvintele
nu corespundeau ;
doctrina era în ei ceva simulat
iar faptul a scos în evidență condiția lor
ipocrită.
Cele mai nobile motive pentru care
Socrate a murit
au fost, așadar, următoarele
(debile, nu încape îndoială, după cum
le va înțelege istoria senină a viitorului) :
dădea naștere, de multe ori, unei acerbe
cruzimi
la contemplarea purității,
întrucât nu se ia în seamă că din principiul
just derivă eroarea
în diverse ocazii;
iar în ochiul purității se adaugă o serie
întreagă de turpitudini
care îi impiedică pe discipoli să distingă
adevărul spiritului.
Cu toate acestea, Socrate știa
că Statul lui nu avea cum să existe pe pământ,
întrucât nu era decât un model de virtute
care pe om să-l ajute să-și ordoneze
conduita sufletului.
*
(Astă seacă relatare a acelei crime politice
a fost lăsată scrisă, se scrie și azi, va fi scrisă
și mâine,
la cea de a suta aniversare a crimei
întunecate.)
(Din vol. Materia narrativa inexacta)
Traducere şi prezentare de Dinu Flămând
1 Intervine aici prezența persoanei care relatează mult mai târziu evenimentul, n.trad.