Pariul nevăzut

În ciuda numelui de interlop pe care Gheorghe Schwartz i l-a dat protagonistului din romanul Cochilia (Editura Limes, 2020, ed. a II-a), Nicky Diamant este cadru universitar, șef de clinică și membru în felurite comitete administrative. Suferind de un sindrom de conștiinciozitate acută (ajuns, de fapt, în faza cronică acutizată), el atinge chiar performanța să adoarmă pe când se așază să se încalțe. Dar, în stările de extenuare, Nicky visează un teritoriu care să fie numai al lui, unde să-și poată reinventa identitatea disipată. Treptat, își dă seama că lumea nu poate fi schimbată, deoarece nu este nimic de schimbat, iar parametrii și mobilurile comportamentului uman au rămas fără modificări de când istoria s-a desprins de mit. El ajunge la nivelul de înțelepciune de la care consideră că averea cea mare e starea de otium, că, oricât s-ar agita, lucrurile își urmează cu nepăsare propriul făgaș, neexistând forță pe lumea aceasta capabilă să le poată urgenta sau amâna.

La un moment dat, doctorul profesor Diamant se decide să nu mai muncească din spirit filantropic, consolându-se cu gândul că în viață lucrurile neimportante sunt cele mai… importante. Romancierul nu a reușit să mă convingă până la capăt cum de s-a produs această cotitură bruscă în existența sa. Deși locuiește cu familia în centrul Bucureștiului, se simte atras (nu știm de ce) de o casă misterioasă, Casa Colțea, situată în comuna suburbană Piatra Arsă, care ar reprezenta, în termeni psihanalitici, visul ratat, idealul său interzis. În ciuda opunerii voluntarei sale soții, Rori, și a tot mai îndepărtatei fiice, Laura, capul familiei este pe cale să facă schimb de locuință cu proprietarul Casei Colțea, Robert. Acesta din urmă – un spirit renascentist rătăcit în perioada dictaturii ceaușiste – moare în pragul lui 1989, asemenea lui Rori, care îi nutrea lui Niky ambițiile filotimice. Nestrunitul văduv se mută în casa de la periferia Bucureștiului și nepoata bătrânului (care o lua pe urmele acestuia în ale capacităților universaliste), îi devine pupilă. Între cei doi se înfiripă o iubire mistuitoare, neîmpărtășită de nicio parte, în urma căreia fiica spirituală nu rezistă, își pierde mințile și se stinge. Această poveste de dragoste curmată în fașă – ce amintește de aceea a unui alt doctor, Emil Codrescu, cu Adela – se constituie în cel mai reușit palier narativ al romanului.

În precizarea preliminară, Gheorghe Schwartz scrie că ediția de față se vrea a fi răspunsul la pariul pe care îl pusese cu sine însuși că se va confirma ceea ce își imaginase, în perioada lucrului la roman, că va fi astăzi. Este vorba despre nutrirea credinței că nimic nu se pierde și că totul se transformă, dar că transformările nu reprezintă decât răspunsurile unui om rămas mereu același în fața progresului tehnic. Așa este, dar mă mir că Gheorghe Schwartz nu a văzut și un alt pariu câștigat, ce ține de actualitatea dobândită de roman la reeditare, grație descrierii a două valuri de epidemie care se abat asupra comunității. Eu nu cred că autorul a recitit acest pasaj (sau este posibil ca volumul să fi fost tipărit înainte de izbucnirea pandemiei): „Evoluția bolii se dovedi imprevizibilă, era vorba despre un virus încă necunoscut, molima făcuse victime și în alte țări și nu dispărea decât pentru a apărea altundeva, la sute sau la mii de kilometri distanță. Alerta provocă medicina să reacționeze prompt, însă leacurile recomandate aveau câteodată efect, altă dată nu. Medicina făcea și ea ce putea. Medicina bâjbâia. Dar, încetul cu încetul, simptomele au început să fie clasificate și, printre altele, s-a stabilit un punct critic ce permitea o prognoză sigură: dacă în acel punct critic scădea temperatura, bolnavul murea, dacă febra creștea boala se vindeca fără urme. Momentul fu botezat «Faza D» și a putut fi depistat la fiecare caz, chiar dacă era vorba despre o îmbolnăvire ușoară. Aceasta era o cucerire. S-au organizat repede cursuri rapide pe tot sistemul medical pentru ca măcar «Faza D» să fie recunoscută, întrucât, de pildă, până la elucidarea ei, s-au folosit în mod frecvent medicamente în scopul scăderii temperaturii, lucru atât de contraindicat și, de cele mai multe ori, cu efecte tragice” (pp. 304–305). În timpul molimei, doctorul Diamant ajunge să fie considerat „vraci” și chiar un adevărat făcător de minuni în urma tratamentelor salvatoare aplicate.