Jacques Prévert este cineva căruia i se studiază poemele la școală. Rezultă de aici că iubea florile, păsările, vechile cartiere ale Parisului etc. Dragostea i se părea că dă în floare într-o ambianță de libertate; mai bine zis, [J.P.] era, în linii mari, pentru libertate. Purta o șapcă și fuma Gauloises; uneori îl confunzi cu Jean Gabin; de altfel, el a scris scenariile Cheiului cu brumă, al Porților nopții etc. Și tot el a scris scenariul pentru Copiii paradisului, capodopera lui, se spune. Iată o droaie de motive serioase pentru a-l detesta pe Jacques Prévert, mai cu seamă dacă citești scenariile niciodată filmate pe care Antonin Artaud le scria cam în aceeași epocă. E dureros să constați că acest dezgustător realism poetic, al cărui artizan principal a fost Prévert, continuă să facă ravagii; ba chiar ți se pare că-i faci un compliment lui Leos Carax aplicându-i-l ([Eric] Rohmer ar fi, așijderea, un nou [Sacha] Guitry etc.). De fapt, cinematografia franceză nu și-a revenit de la apariția filmului vorbit încoace și va sfârși prin a răposa, ceea ce nu e chiar o nenorocire.
După război, cam în același timp cu Jean-Paul Sartre, Jacques Prévert a avut un succes enorm; nu se poate, deci, să nu fii izbit de optimismul acestei generații. În zilele noastre, gânditorul cel mai influent ar fi mai degrabă Cioran. La vremea aceea se asculta Vian, Brassens… Îndrăgostiți lingându-se pe băncile publice, baby-boom, construcția masivă de blocuri de locuit, ca să cazezi toată populația asta… Indiscutabil, azi suntem mai deștepți.
Cu intelectualii, Prévert a avut mai puțin noroc. Totuși, poemele lui prisosesc de jocurile de cuvinte stupide care ne plac atât de mult la Bobby Lapointe; să recunoaștem însă că un cântec este, cum s-ar zice, un gen minor, iar intelectualul trebuie și el să se destindă. Când abordează textul scris, meserie de căpătâi pentru el, intelectualul își arată cruzimea. Iar la Prévert, „lucrul cu textul“ rămâne ceva embrionar, pentru că scrie neamestecat și cu un naturel adevărat, uneori chiar cu emoție; [J.P.] nu cultivă nici scriitura, nici neputința de a scrie, marea lui sursă de inspirație ar fi mai degrabă viața. Prin urmare și în esență, a fost ferit de tezele din ciclul trei [de învățământ]. Și cu toate astea, iată-l editat în Pléiade, o a doua moarte pentru el. Opera lui ne stă dinainte, completă și încremenită. E un excelent prilej să te întrebi de ce poezia lui Jacques Prévert este atât de mediocră, [atât de mediocră] încât uneori simți un fel de rușine citind-o. Explicația clasică (scrisul lui „duce lipsă de rigoare“) e totalmente falsă: prin jocurile lui de cuvinte, prin ritmul lui lejer și limpede, Prévert își exprimă la modul desăvârșit concepția despre lume. Forma e coerentă cu fondul, ceea ce, într-adevăr, reprezintă punctul maxim pe care îl poți pretinde formei. De altfel, când un poet se adâncește într-un asemenea hal în viață, în viața reală a epocii în care trăiește, ar fi o jignire să îl judeci după criterii pur stilistice. Dacă Prévert scrie, o face pentru că are ceva de spus, cinste lui. Din nefericire, ce are el de spus e de o stupiditate nemărginită, uneori ți se face greață. De pildă gagicile în pielea goală sau burghezii care sângerează ca niște porci când îi înjunghii. Copiii sunt de o imoralitate simpatică, derbedeii sunt seducători și virili, gagicile în pielea goală își dăruiesc trupul golanilor, burghezii sunt bătrâni, obezi, impotenți, decorați cu Legiunea de Onoare, femeile lor sunt frigide, popii sunt niște fosile dezgustătoare care au inventat păcatul ca să ne împiedice să trăim. Toate astea se știu, mai preferabil e Baudelaire. Sau chiar Karl Marx, care măcar nu greșește ținta când zice că „triumful burgheziei a înecat frisoanele sfinte ale extazului religios, ale entuziasmului cavaleresc și ale sentimentalismului de doi bani în apele înghețate ale calculului egoist“. Inteligența nu te ajută deloc să scrii poeme bune; te poate scuti însă de la a scrie poeme proaste. Dacă Jacques Prévert e un poet slab, mai înainte de orice e slab pentru că viziunea lui asupra lumii e plată, superficială și falsă. Era deja falsă în epocă. Azi, nulitatea acestei concepții se arată în toată splendoarea ei, într-atât [se vădește] că întreaga lui operă pare extensia unui gigantic clișeu. În plan filozofic și politic, Jacques Prévert face act de idealul libertății totale, adică, fundamental vorbind, este un imbecil.
În „apele înghețate ale calculului egoist“ înotăm deja din fragedă pruncie. Te poți conforma lor, poți încerca să supraviețuiești, dar te poți și lăsa înghițit de ele. Ceea ce însă e cu neputință de închipuit este că eliberarea forțelor dorinței ar fi prin ea însăși susceptibilă să ne reconforteze. Anecdota vrea ca cel care a insistat pentru adăugarea cuvântului „fraternitate“ la deviza republicii noastre să fie Robespierre; azi suntem în măsură să apreciem cum se cuvine această anecdotă. Desigur, Prévert se considera un partizan al fraternității, dar nici Robespierre nu era, s-o credeți voi, un adversar al virtuții.
Articol apărut în numărul 22 (iulie 1992) al revistei Lettres françaises și publicat ulterior în volumul de „reflecții teoretice“ Interventions (Flammarion, 1998).
Traducere de Claudiu Soare