Cititorii României literare vor descoperi câteva schimbări în revistă, chiar dacă nu toate începând cu acest număr, pe parcursul noului an. Încă de anul trecut am adresat, în numele conducerii Uniunii Scriitorilor, pe baza unei analize, directorilor de reviste aflate în patrimoniul nostru solicitarea de a reflecta asupra posibilității de a îmbunătăți conținutul și aspectul grafic al publicațiilor. Ca și aceea de a le spori vandabilitatea, în măsura puterilor noastre și ale presei scrise în general, în condițiile pandemiei. Termenul este de șase luni, așa că nu ne așteptăm la un feedback de pe acum. Am avut totuși unul, despre care voi vorbi mai încolo. În ce ne privește, iată, facem primul pas.
Solicitarea principală a constat, înainte de orice, în a oglindi producția de carte actuală în mod cât se poate de corect și de obiectiv și, în al doilea rând, de a-i ține la curent pe cititorii noștri, nu numai scriitori, cu viața Uniunii, cu proiectele și inițiativele ei, deseori ignorate, deși, cu tot ce le-a stat în cale în 2020, foarte numeroase. N-am ascuns faptul că vedem în revistele pentru care am obținut, printr-o lege specială, o subvenție anuală de la buget, cum se știe, un mijloc de solidarizare a membrilor în jurul principiilor și valorilor statutare, ceea ce se înțelege de la sine, dar și în ideea de a oferi suportul moral necesar depășirii dificultăților de tot felul pe care le întâmpinăm. Aici nu e vorba de ne apăra de eventuale critici. E vorba, pe șleau spus, de a nu da apă la moară celor care ne vor răul, antrenându-ne în procese fără sfârșit (peste 200 aduse la cunoștința Consiliului din decembrie trecut!), reclamându-ne unde nici cu gândul nu gândești, inclusiv la Papa de la Roma (nu e nicio glumă!) sau făcându-ne zilnic șicane, care ne obligă să pierdem timp și bani. I-am auzit, nu o dată, tocmai pe cei care le iau apărarea înverșunaților noștri neprieteni, ba chiar publicându-i și comentându-i elogios în revistele pe care le conduc, spunând că am face bine să ne împăcăm. Ca și cum noi, nu ei ne-au târît în procese, ne-au pârît pe la toate forurile, ne-au calomniat! Noi n-am făcut decât să ne apărăm. Își poate închipui cineva ce s-ar fi ales de Uniune și implicit de reviste dacă nu ne-am fi prezentat în instanțe? Crede cineva că lipsa noastră de reacție ar fi avut cea mai mică legătură cu împăcarea?
Acesta fiind, mai degrabă, contextul solicitării conducerii Uniunii de la care am pornit, miezul lucrurilor constă în necesitatea ca revistele să oglindească literatura actuală românească, traducerile inclusiv, nu mai e nevoie să precizez, fără prejudecăți, fără clișee la îndemână, și anume cu spirit critic. Carența spiritului critic a devenit o caracteristică aproape generală a criticii din publicații. Mă refer la critica de întâmpinare, îndeosebi, la cronici, recenzii, comentarii la zi și altele, al cărei fondator a fost Maiorescu, de la articolele din tinerețe la rapoartele academice despre tineri scriitori de după 1900. Maiorescu a creat la noi spiritul critic. Tot mai des fără căutare astăzi, când, urmându-l pe Cărtărescu din cartea lui despre postmodernism, din urmă cu două decenii, criticii douămiiști văd viitorul meseriei lor în statistici inerte, în care conturul valoric nu contează, spiritul critic se estompează până la uitarea de sine chiar și în critica de întâmpinare, a cărei hrană esențială este. Nu poți lăsa o recenzie fără oxigenul spiritului critic. Din păcate, acest lucru se întâmplă. Revistele dau pe dinafară de cronici inerte, de obicei laudative, fără ciurul maiorescian, creând un peisaj publicistic otova, ca o pajiște în care buruienile au năpădit florile.
Cu o promptitudine suspectă, o foarte valoroasă scriitoare a adresat un s.m.s. de protest unuia din redactorii României literare (deoarece nu le-am cerut îngăduința, nu le pot da numele), în care îi face pe criticii revistei noastre „asasini literari”. E adevărat că ei se numără printre puținii care n-au abdicat de la obligația maioresciană de a comenta orice carte cu spirit critic. Dar a confunda fie și severitatea judecății cu asasinatul este o dovadă de filosofică inocență. Mai ales că temeiul confuziei cu pricina e mai șubred decât blocurile nerenovate din centrul Bucureștilor peste care au trecut marile cutremure din secolul XX. Nu țin neapărat să cobor discuția în anecdotic, deși mă tem că împrejurarea care a determinat reacția cu pricina trebuie spusă. E vorba de o recenzie la o carte a emitentei s.m.s.-ului pe care, cu mâna mea, am scos-o din paginile României literare, nu fiindcă ar fi fost exagerat de critică, ci fiindcă mi-a displăcut grosolănia unor formulări. Am refuzat apoi să public și textul ameliorat, care a apărut totuși în „Luceafărul de dimineață“. Autoarea s.m.s.-ului a confundat nu numai revistele, dar și pe autorii lor. O supărare personală, pe deasupra și nemotivată, s-a umflat ca un balon de săpun. Să sperăm că, așa cum știm din copilărie, răbufnirea cu pricina va avea soarta acestora. Mai e cazul să spun că recomandarea conducerii Uniunii, la care m-am referit la început, pleca de la cele mai bune intenții și n-avea caracter personal? Că nu viza pe nimeni anume, ci ne viza pe noi toți? Îmi fac iluzii, evident.