Ion Cojar

S-a născut pe 9 ianuarie 1931. La Recaș. În același an cu Mama mea. Am avut mereu senzația că anii 30 au dat oameni foarte puternici, altfel, care au trecut prin război, foamete, sărăcie, umilințe, cutremure, trădări, schimbări politice radicale, comunism, Securitate, care au îndurat mult și multe. Mi se pare că sînt Învingători. Și că mulți au fost Constructori.

Zilele trecute am revăzut o înregistrare cu spectacolul O batistă în Dunăre. Pusă de Cojar la Sala Mare a Teatrului Național din București. Actorie. Mare. Clasă. Minuție. Leopoldina Bălănuță, Ileana Stana Ionescu, Mariana Mihuț, Rodica Popescu Bitănescu. Situațiile, monologurile devin un pretext pentru măiestrie. Pentru performanță. Pentru scene întregi absolut de neuitat. La fel cum nu pot să uit felul în care se ascultau una pe cealaltă, cum susțineau partitura protagonistei, cu atenție dilatată, cu respect, cu un fel de tăcere implicată. Am terminat aseară un volum pe care Teatrul „Ion Creangă“ îl dedică actriței – fenomen – Alexandrina Halic. Pe larg despre carte, în numărul viitor. Ion Cojar este invocat de multe ori, poate mai puțin ca profesor și mai mult ca regizor, cu intuiția creării unei trupe. Alexandrina Halic amintește despre structura lui de constructor, de mînă dreaptă a lui Ion Lucian, care preluase Teatrul de Tineret și Copii, despre implicarea în structura trupei de actori și a repertoriului.

ION COJAR a murit pe 18 octombrie 2009. De ziua Sfîntului Apostol şi Evanghelist Luca. Scurte amintiri de atunci…

Plouă trist și apăsător. Ploaia asta nu are nimic vioi, tonic, proaspăt. Mi se pare că acompaniază plecarea unui om de teatru, unui artist dedicat profund acestei arte. Pe care, cred, a pus-o chiar înaintea vieții lui. Mi se pare că ploaia asta este cortegiul durerii. Că ea poate să exprime ceea ce nu mereu reușește cuvîntul. Tristețea acestei enorme pierderi are ceva solemn. Poate și pentru că aerul lui ION COJAR avea ceva impunător. Nu am fost prieteni. A fost, însă, o legătură născută din devotamentul față de teatru și, poate mai presus de orice, față de actor. Ion Cojar a iubit nespus actorul. Cred că și asta l-a decis să devină profesor. Vocația lui de pedagog fin cred că a venit din sentimentele puternice de prețuire față de arta actorului. A modela personalități diferite, în formare, a găsi limbajul care să te conducă spre intimitatea fiecăruia, spre ceea ce este individual, unic și irepetabil este complicat și, oricum, nu la îndemîna oricui. De zeci de ani, profesorul Cojar urmărește și conduce destine. Lucrează, mai întîi, în școală. Acolo, atent la fiecare valență a studentului, la har, la date mai mult sau mai puțin evidente, încearcă să-l elibereze de clișee. De pre-judecăți legate de ideea de actorie și de teatru. Operațiunea de curățare durează cam tot anul întîi. Numai pe un teren neted cît de cît se poate însămînța adevărul. Pe noțiunea de adevăr se bazează și se structurează metoda sa de lucru. Atît ca profesor, cît și ca regizor. Mulți dintre foștii săi studenți s-au întîlnit cu el și ca actori profesioniști. M-a fascinat această relație. Lev Dodin este, de asemenea, și profesor, și regizor. Studenții cresc în atmosfera magiei teatrului. Îi descifrează corect codul, regulile. Apoi, Profesorul devine și Maestru. Se cunosc, apropierea îi ajută, deopotrivă, să nu pornească de la zero. Pretențiile sînt altele, scena impune altfel. Apare acum și o senzație de complementaritate, de complicitate, sînt înțelese noțiuni sau vorbe care păreau rigide, teorii și care, într-un fel, abia de data asta sînt asumate. La fel și la Ion Cojar. Nu există actor important, care i-a fost student, să nu vorbească cu venerație despre el. Sincer și dincolo de un context sau altul. În multe discuții particulare, marii actori mi-au povestit în detaliu cum au fost urmăriți și îndrumați în școală, cum indicații date atunci le-au folosit, fără exagerare, toată viață în profesiunea lor. Ion Cojar și-a însoțit severitatea și rigoarea cu dragoste. Or, cei care au lucrat cu el au simțit treaba asta care s-a transformat în sute de povești de iubire. Cîte un cuvînt, o părere, o observație i-a marcat, realmente, pe toți cei care s-au întîlnit cu el. De nu știu cîte ori am auzit citate din el, din vorbele lui care sintetizau, cu o concizie uluitoare, o situație, o replică, un personaj sau abaterea de la el, o scenă de mare actorie sau una ratată. Punctul lui de vedere a contat, imens, pentru oamenii de teatru, pentru actorii, mai ales, pe care i-a format și cu care a lucrat.

Poate primul spectacol pe care l-am văzut pus în scenă de Ion Cojar a fost Preșul de Ion Băieșu, la Teatrul de Comedie. Eram copil. A avut premiera în 1972 și s-a jucat optsprezece ani! Incredibil! Toate cheile textului, umorului și ironiei lui Băieșu erau prinse. Comedia se baza pe forța și măiestria unor actori ca Stela Popescu, Cornel Vulpe, Vasilica Tastaman, Aurel Giurumia, Mircea Șeptilici, Iarina Demian, Constantin Băltărețu… Scenografia era a Sandei Mușatescu. Îmi amintesc limpede scene întregi, reacția debordantă a publicului, poantele, dar și finețea cu care erau construite. Anii au trecut și am văzut la Național Vassa Jeleznova de Gorki. Sala Amfiteatru. Din decorul formidabilului Dan Jitianu, care lucra al patrulea spectacol atunci cu Cojar, îmi amintesc casa de bani, biroul Vassei și harta foarte mare pe care aceasta urmărea drumurile vaselor aflate în cursă, peretele de lemn cu glasvand, veioza de undeva din dreapta. Florina Cercel, George Constantin – invitat de la „Nottara“, Tamara Crețulescu, Ion Marinescu, Olga Delia Mateescu… Bluza cu dantelă și vesta de piele ale Vassei, bocancii masivi ai lui Ion Marinescu și picioarele lui goale vîrîte în ei, brațele deschise și hohotul de rîs al lui George Constantin care se imprimă în memoria mea, amestecul de atitudini și gesturi „ofițerești“, seci, aspre, de iubire și disperare, de decrepitudine, agitația din planul secund, trecerile bruște de la rîs la plîns, felul în care rostea fiecare actor îmi sînt atît de proaspete. Am intuit iscusința unui făcător de teatru, meșteșugul care face parte din taina lui. Am comentat cîteva scene, cîndva, cu Cojar. Bucuria lui s-a manifestat simplu, dar nespus de tandru. M-a apucat de mînă și nu mi-a dat drumul minute în șir. O batistă în Dunăre, în primăvara lui 1997, a fost prilejul unor mari partituri actoricești, a unor ipostaze aș zice complet necunoscute în special ale Marianei Mihuț, ale Leopoldinei Bălănuță, dar și ale Rodicăi Popescu Bitănescu sau ale Ilenei Stana Ionescu. Măiestria lui Cojar, intuiția lui extraordinară se vedeau în cel mai mic detaliu, în felul în care se ascultau, se priveau sau își dădeau replica mari actrițe.

Azilul de noapte“ a fost, cred, un moment de apogeu al Teatrului Național din București în 1997 cînd, parcă tot-tot era pus la picioarele actorului. A fost un spectacol care, poate mai presus de orice, s-a transformat într-un manifest, într- o demonstrație pură despre și pentru arta actorului. Atunci s-a întors la teatru Marinuș Moraru. Aplauzele aduceau la rampă poate cea mai puternică distribuție. Cînd îi vedeam pe toți, mă înfioram: Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, Mircea Rusu, Mircea Albulescu, Florina Cercel, Rodica Popescu Bitănescu, Draga Olteanu Matei, Tania Popa, Costel Constantin. Istoria teatrului venea peste noi, spectatorii. Într-o toamnă frumoasă, m-am întors cu trenul, împreună cu trupa, după o reprezentație la Arad. Am stat ore în șir cu Iani Cojar. Am vorbit despre Recaș, locul unde s-a născut, despre vinul de Recaș, despre sîrbi, despre șansă, despre o fotografie pe care o am de la Emilia Dobrin, din turneul de trei luni de zile pe care l-au făcut în Japonia cu spectacolul de la Ploiești, „Snoave cu măști“ – era tînăr, viguros – despre iubire, ne-am continuat, cu haz, polemicile politice, am vorbit despre moarte, despre ce înseamnă să o iei de la capăt, despre o mie și una de lucruri. Orice drum pe care îl fac de la Arad, la București, îl fac și cu el în gînd. Legătura mea specială, însă, cu Ion Cojar a început cu acel „Azil“ și a continuat, mai ales, cu „Dragoste în hala de pește“. Prețuirea mea față de el a crescut și s-a nuanțat, s-a domesticit datorită lui Mircea Rusu, studentul lui. Datorită iubirii necondiționate a lui, l-am descoperit și eu, altfel. Am învățat cum să-l înțeleg. Cînd repetau Dragoste în hala de pește la Teatrul Național din București, s-a năcut Luca. Cojar a plîns. Și nu pot să uit niciodată ochii lui plini de lacrimi. L-am admirat pe Mircea că nu a ezitat niciodată să-i mulțumească, să-i spună și, mai ales, să-i arate cît și cum îl iubește, să-i șoptească că tot ce știe, știe de la el. Îl invita la examenele cu studenții lui, de data asta, la spectacolele în care juca. Stăteau ore în șir de vorbă la telefon, iar eu trăgeam cu urechea. L-am admirat pe Mircea cum l-a vizitat la spital, constant, cum l-a îngrijit, cum l-a înfășurat în mantia iubirii lui în ultimele luni de boală. Cu o discreție impresionantă. Duminica la prînz mergeam toți trei la Iani în rezervă. Stăteam în jurul lui și îi sorbeam cuvintele. Despre teatru și despre Luca. Și despre viață. Ne ținea de mînă pe Luca și pe mine. Mircea îl bărbierea și îl făcea să rîdă. Iar Cojar ne făcea cu ochiul.

Cînd l-am văzut ultima oară, un soare blînd se juca în camera lui de spital. Acum e întunecat și plouă. Plouă trist. Pentru el și pentru noi toți.