În ultimul timp, poetul brașovean Adrian Lesenciuc s-a dedicat cu hotărîre prozei. Chiar dacă nu a abandonat poezia, el este autorul a trei romane substanțiale în ultimii trei ani, ceea ce arată că s-a dedicat genului cu toată seriozitatea.
Acțiunea romanului Diez (Editura Creator, Brașov, 2020) se întîmplă într-o țară neprecizată în care nici măcar personajele nu au nume, fiind desemnate în general de funcția lor, mai cu seamă politică (Viceprim-ministrul, Primul Ministru etc.) sau cu un alt nume generic: Profesorul, Prietenul profesorului, Soția Profesorului. Această abordare am mai întîlnit-o în romanul Cimitirul eroilor, al aceluiași autor, dar acolo, deși țara era imaginară ca și personajele, acestea purtau nume. Se putea recurge la aceeași metodă și în Diez, dar probabil că romancierul a dorit să dea un caracter cît mai general prezentării sale. Deși aceasta reprezintă în mod clar un pamflet, iar în anumite părți este o narațiune cu cheie, referindu-se, fără echivoc pentru cititorul român, la țara noastră, la realități ale zilei, unele dintre acestea fiind foarte apropiate, ba chiar prea apropiate aș zice, de întîmplări ce pot fi recunoscute.
Romanul este o distopie politică pe filiație orwelliană, plasată într-un viitor apropiat și avînd caracterul unui avertisment. Oamenii și organizațiile au acces la o Rețea informatică pe care se pot da like-uri și face comentarii, se folosesc de semnul diez pentru a compune „hastaguri”, adică termeni precedați de acest semn (#). Se atribuie inventarea hastagului, cel puțin pe rețelele de socializare, lui Chris Messina care a avut această idee în 2007. De fapt, încă din anii 1970, semnul era utilizat pentru recunoașterea unor termeni-cheie care trebuiau procesați cu prioritate de calculatoare. În 1978 a fost introdus în codurile sursă C, ulterior și în C++, care încep și azi cu stereotipul #include <iostream>.
Postînd cuvinte lor cheie, precedate de diez, membrii unei mișcări politice se recunosc și se mobilizează între ei cu scopul declarat #schimbarea. Această mișcare, numită Uniunea, urmărește o schimbare politică și socială printr-o ideologie confuză în care „schimbarea” e un scop în sine și un slogan. Nu există soluții și asta s-ar zice că îi excită și mai mult pe adepți. Un punct important este exterminarea bătrînilor, așa cum este și Profesorul, personajul central al cărții. Desigur, lucrurile sînt prezentate mai acoperit, dar, în esență, „babalîcii” li se par tinerilor că ar fi inactivi, consumatori de resurse, ocupanți de posturi și ca atare buni de scoși pe tușă sau mai rău, pe coș, cum vom vedea.
În alegeri se confruntă Partidul (fost la putere) și Uniunea. Ultimii cîștigă și trec la „schimbare”, amestec de radicalism extremist și imbecilitate haotică. Unul dintre vice-președinții Uniunii, prezentat în caricatură cu linii goase, se pretinde scriitor și, ca atare, primul lucru pe care și-l propune e distrugerea Societății Scriitorilor (s-au mai văzut tentative) și retezarea oricăror fonduri alocate presupușilor săi confrați creatori.
Din fericire, Adrian Lesenciuc nu se rezumă la caricatură și pamflet, ci prezintă părțile vulnerabile ale tuturor celor implicați. Profesorul însuși nu este un personaj fără pete. A parvenit în Partid printr-o căsătorie avantajoasă, a avut protecție și a pus la rîndul lui „pile” unui tînăr care ajunge un personaj important al Uniunii. În această postură, el îl ajută pe fostul său susținător, mijlocindu-i o intervenție medicală salvatoare, deși acesta e un „babalîc” indezirabil noii ordini. Iată că nici cei din Uniune nu sînt integral ticăloși. Realitatea este mai nuanțată.
În romanul lui Adrian Lesenciuc, deriva societății se arată totală, fără leac. Anarhica Uniune domină prin „Rețea” și proteste în stradă, profitînd de imaginea proastă pe care și-au făcut-o adversarii într-o guvernare de uzură. Dar , cînd ajunge să ia puterea, membrii ei se dovedesc la fel de lipsiți de scrupule, incapabili și egoiști. Personajul grotesc care dorea să schimbe Societatea Scriitorilor devine chiar Prim-Ministru. În această calitate, declară nejustificat stare de urgență, oprește pînă și funcționarea Rețelei și, la Societatea Compozitorilor, numește în funcția de președinte o tînără care compusese o operă pe versurile sale. Cea mai mare realizare a politicianului-poet este „reforma Sănătății” pusă în practică prin „Marele Consult”, adică programarea tuturor celor bătrîni la un control medical care se termină în ctitoria prim-ministrului: un nou și eficient crematoriu. Profesorul își așteaptă și el rîndul la consult în timp ce ctitoria începe să fumege privită de la fereastră de creatorul ei.
Diez este un roman antrenant, scris cu pasiune și cu sarcasm față de rătăcirile prezentului. În chip semnificativ, printr-o macabră coincidență – deși coincidențele ne învață să nu credem în ele – curînd după apariția romanului, un număr de pacienți de vîrsta a treia, aduși la terapie intensivă pentru a fi „salvați”, au ars de vii. Nici măcar într-un crematoriu de lux, ci într-un vechi spital județean. Nu spun că realitatea întrece ficțiunea cea mai neagră. Ci, mai degrabă, cuvintele – și inspirația autorilor – cheamă și anticipează realitatea.