În logica de eliminare specifică re gi mului comunist, scriitorii noștri care înainte de 1990 au ales calea exilului au devenit, imediat după stabilirea lor dincolo de Cortina de Fier, autori indezirabili: mai mult, autori despre care nu se mai putea scrie în revistele și cărțile editate în România. Așa s-a întâmplat și cu un prozator oficial, un răsfățat al regimului ca Petru Dumitriu, după 1960; așa au stat lucrurile și cu Miron Kiropol, care a rămas în Franța în 1968, după ce debutase editorial (cu volumul Jocul lui Adam) un an mai devreme. Dicționarele înregistrează hiatusul de peste două decenii în receptarea românească a poeziei lui Kiropol, care semnase în țară Chiropol: după textele critice datorate lui Paul Georgescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Mircea Tomuș, Ion Caraion, Nicolae Manolescu și Dumitru Micu, primul în 1965, ultimele la începutul lui 1969, „un gol istoric se întinde”, vorba altui poet, până la finele lui 1989. Douăzeci de ani, acest autor important n-a mai putut figura printre scriitorii generației 60 căreia îi aparținea. El a fost pur și simplu șters din literatura română contemporană, ca și cum n-ar fi existat. Volumul Rosarium, editat în 1969, a fost retras din librării și dat la topit („distrus” e cuvântul folosit în Dicționarul Zaciu-Papahagi-Sasu); și nici una dintre cărțile apărute în Franța, cu noua semnătură și noua identitate lingvistică, de scriitor de limbă franceză, nu a mai putut fi comentată în România. Texte critice despre poezia lui Chiropol devenit Kiropol încep să apară la noi abia după Revoluție, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Lucian Raicu (el însuși exilat), Nicolae Bârna și Ion Pop reînnodând firul receptării, după ce aceasta fusese secționată de către regim. Pentru nostalgici sau oameni neavizați, iată încă un exemplu al „liberalismului” și „reformismului” regimului Ceaușescu, din 1969 și până în 1989.
Delicatul poet a murit în vara lui 2020, iar antologia Neistovită inima vântului, bine concepută de Constantin Abăluță, operează o selecție riguroasă din creația lui Kiropol, neomițând Diotima, care e un volum de proză poematică. În antologie sunt cuprinse texte din șaptesprezece volume, de la Jocul lui Adam din 1967 până la Cuvinte strângându-și cenușa din 2019. Peste cincizeci de ani de poezie ni se înfățișează astfel, sumar și sintetic, într-o linie de continuitate lirică pe care experiența exilului și consecințele ei abia și-au pus amprenta. Ceea ce se observă, înainte de toate, în textele din carte e tocmai faptul că experiența lirică transgresează parcursul biografic. Spre deosebire de alți exilați, care încorporează elementul civic și pe cel politic în scrisul lor, atât în România, înainte de plecare, cât și în țara de adopție, după exilare, Kiropol rămâne un poet inaderent la realul văzut și resimțit de aproape. Se poate afirma că țara lui nu e România, după cum nu e Franța: patria lui este poezia, înțeleasă ca un discurs și un limbaj scoase din contextul social, politic și istoric. Relevantă e, pentru acest evazionism poetic al lui Kiropol, scena relatată de Abăluță în prefață. După ce poetul, angajat ca paznic la Muzeul de Artă Modernă din Paris, îi arăta defectele pânzelor lui Picasso și Braque, „se reîntorcea la scaunul lui de la intrare și se scufunda iarăși în lectura lui preferată: Biblia” (p. 12). Un poet paznic la muzeu și care, lângă tablourile de artă modernă, citește absorbit Biblia: iată-l pe Kiropol în profunzimea și autenticitatea opțiunii sale.
La un număr atât de mare de volume ce trebuiau cuprinse în antologie, selecția nu putea fi decât una drastică. Din Făt-Frumos din lacrimă (1994) a fost reținut un singur poem, din „Solitudinea lui Eros” (1998) și „Împerecheat cu sabia” (2012), câte două. Titlurile sunt emfatice, ca și „Cerul ca unică ispită” ori „Spini din care mă câștig”, însă poezia subîntinsă de ele nu e. Deși lirica lui Kiropol e spiritualizată și vădit religioasă, poemele lui nu au acel aer fals și moralizator al ortodoxiștilor care folosesc poezia pentru mesaje extra-literare. Deși sensibil diferit ca poet de Adrian Popescu, mai tânărul „echinoxist”, Kiropol se apropie de acesta prin felul în care viziunea lirică încorporează religiosul și se lasă exprimată de el. Cele două dimensiuni, cea poetică și cea religioasă, aproape că nu mai pot fi separate: într-atât credința în Dumnezeu se topește în pasiunea de a o exprima. De oriunde ar pleca, în scris, pe foaia albă și orice temă ar trata într-un text, fie el poetic sau prozastic, pornind și de la notații, nu numai de la „stări”, Kiropol ajunge inevitabil la umplerea scenei, a cadrului, a fragmentului cu un sens transcendent. Totul e tras „în sus”, inclusiv experiența erotică, devenită o dată sexuală, dar cu aceeași proiecție metafizică. Poetul se numește într-un Autoportret „fiul lui Dumnezeu”, iar persoana I, utilizată aproape mereu, nu e un indicator gramatical al superbiei, al orgoliului, ci, dimpotrivă, unul al umilității. Poetul spune frecvent eu nu numai pentru ca vocea lirică să nu fie „bruiată” de discursuri alternative, ci și pentru a-și reafirma sau a reaminti devoțiunea sa mistică. Într-un poem din Cerul ca unică ispită (2004), intitulat Stăpâne, tonalitatea e de celebrare a Puterii divine, aceasta fortificând inima și ascuțind mintea. Iubirea pentru Dumnezeu „înalță” inima și dă putere („alte puteri”, scrie Kiropol) unui credincios care nu-și pune niciodată întrebări în legătură cu obiectul sau subiectul credinței sale. Poetul înțelege și acceptă orice, din credința într-un Dumnezeu care dă sens oricăror suferințe. Diavolul nu apare în poemele din antologie (ori s-a ascuns în detalii), Dumnezeu stăpânind peste bine și rău, peste viață și moarte, peste cei ce cred și cei ce nu cred, Kiropol fiind din prima categorie: „Stăpâne, nici prin minte nu-mi trece/ Răul ca punte, nici nu mi se face/ Mai slabă inima când te văd,/ Ci alte puteri o înalță./ Iubirea mea pentru tine e apa sacră/ Primită peste picioarele goale/ La întâia răsărire a grâului/ Când fluviul se aruncă peste nisipuri/ Și însămânțează orice piatră”. Excepțional va fi poemul cu care se încheie antologia, Sunt lăsat, text mai tensionat din ultimul volum al lui Kiropol, Cuvinte strângân- du-și cenușa (2019), și care poate a fost gândit ca o replică la „Duhovnicească” de Arghezi. Aici experiența este la fel de dramatică, dar credința nu e știrbită și „din cer se aude o trompetă” fiindcă pentru un poet precum Kiropol, Cerul există. Orb, surd, înfrigurat, „cu drapelul ciuruit”, personajul central al poeziei, cel conturat și exprimat de vocea poetică, o voce cu care se identifică și care îi aparține, va fugi „de pe pământ” atunci când „cineva plângând bate la ușă”. Amestecul de spaimă și fericire extatică, de neputințe și credință, dă poemului substanță și expresie: „Sunt lăsat să fug de pe pământ/ Cu drapelul ciuruit./ Sunt lăsat să rămân orb și surd./ Sunt lăsat să-mi fie frig/ În puloverul ăsta alb/ De la începutul apei și uscatului./ Gonit cu mine într-o beție veșnică./ Din cer se aude o trompetă./ E încă miezul nopții./ Și cineva plângând bate la ușă.”.
Dacă versurile de tinerețe sunt puțin mai artificiale, Kiropol lăsându-se „vorbit” de un limbaj calofil, treptat liricul, rămânând pur, își subsumează un limbaj mai natural. O carte-reper pentru această evoluție este Diotima, din care se poate cita orice și oricât, textul prozastic și totodată poematic având o neobișnuită densitate. Se vede aici cum un episod biografic poate fi stors de semnificațiile lui profunde, cum o secvență oarecare nu mai este una oarecare atunci când viziunea poetului o recuperează pentru a o impregna. Originalitatea acestor texte e frapantă; și, după Diotima (apărut după Revoluție, în franceză și în română), Kiropol scrie altfel decât o făcea înainte. Se păstrează opțiunea pentru textul relativ scurt, uneori redus la câteva versuri, dar capabil să exprime o viziune poetică integratoare, sub autoritatea unui Dumnezeu la care poetul se roagă.
Kiropol este un vizionar limpede, spre deosebire de cei ale căror revelații sunt mai degrabă inexprimabile și intraductibile, obținându-și insolitul artistic din obscuritate. Nu este exclus ca franceza să-i fi dat această limpezime, împreună cu o anumită sintaxă a discursului poetic și o eleganță necăutată a lui. Antologia de față e o ocazie bună de a descoperi și recupera un poet important.