Rostirea se întâmpla la Sibiu, la aniversarea a 130 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, în 15 ianuarie 1980, la Biblioteca Astra. Aflat în mare vervă, vorbitorul a aruncat în arenă (recte în frumoasa Sală de lectură a bibliotecii, arhiplină) o mulțime de subiecte, plus o portretistică înfloritoare, spre deliciul ascultătorilor, dovadă cele două casete pline cu înregistrările conferinței, pe care le dețin, dar și textul publicat postum1.
Adevăratul spectacol al geniului și al miracolului eminescian, desprins din caietele eminesciene pe care oratorul le prezenta publicului, s-a întâmplat în partea a doua a expunerii, în prima parte, Noica vorbind despre cercetătorii eminescieni, despre eforturile zadarnice ale lui de a se facsimila integral caietele eminesciene, despre condițiile donației manuscriselor eminesciene, făcută bibliotecii județene în acea seară ș.a.
Avea, acum, în față câteva foi cu notițele despre caietele consultate, din 1967 încoace:
„Vă spun așa, cu mîndrie, că am luat în mînă manuscrisul 2258, cu Critica rațiunii pure tradusă de Eminescu. Era în 1967. Am luat în mînă acest manuscris ca să editez, așa cum am și făcut, traducerea lui Eminescu. Și văzând ce conține, în afara acestei traduceri, (…), mi-am spus că e interesant de văzut restul. Și-am mai cerut un manuscris, am mai cerut pe al treilea… (…) m-am bătut și am obținut să văd toate cele 44 de manuscrise eminesciene, care conțin toată opera antumă, toată opera postumă, plus o mulțime de lucruri…”. (p.72).
*
La Sibiu, în acea seară magică de iarnă, Constantin Noica a făcut un tur de forță (nemaifiind condiționat de timp de vorbire2, ca la Iași, în 1977). Atunci, la Sibiu, a comentat sau numai a pomenit – (de exemplu, despre caietul 2266 zice doar atât: „ pare din epoca nebuniei”, p.93) – așadar a pus în discuție cele mai multe caiete eminesciene dezbătute vreodată într-un cadru! Mai multe chiar, decât în cartea sa de debut în eminescologie: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești. Nou-comentate, aici, la Sibiu, sunt șase caiete, și anume: manuscrisele nr. 2600 (cel cu Trecut-au anii, ca norii lungi pe șesuri), 2263, 2265, 2267, 2271 și 2275 – majoritatea cuprinzând rime, dar și rezumate ori reflecții din cele mai diverse științe și arte, teatru, prozodie, lingvistică, istorie, chimie, fizică, matematică, logică, silogistică, filozofie ș.a., toate dovedind amplitudinea efortului autodidactic și a meșteșugului liric eminescian, precum și multilateralitatea erudiției eminesciene.
Dar, să ascultăm, evident, o parte a pledoariei lui Constantin Noica, fără alte comentarii:
„Iată, de pildă (…) manuscrisul 2254. El este nefotocopiat. Deci, nu l-am putut xerografia spre a-l da bibliotecii dvs. Manuscris de 457 de file. Apare: Histrio, dramă într-un act; un vers întîmplător: Căzut e corpul nostru, cînd sufletu-i căzut, apare ceva curios, un gînd: Ne-înțeles ca ruina al cărei trecut nu se scie. (Așa scrie el). Și apare, în sfîrșit, așa, scris de-a curmezișul, un vers, un vers pentru care jumătate din poezia ultimelor decenii mi se pare că poate fi lăsată de-o parte. Este versul despre care am scris: Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit. Veți vedea, cînd se va facsimila acest vers, cum apare el: întîi, cuvîntul împietrită, abia se poate citi (…). Versul nu există (…) nici în molozul, adică în categoria aceea de versuri răzlețe a lui Perpessicius. Dar, chiar dacă există, aici este fascinant; aici te emoționează.” (p.80). (…).
„Manuscrisul 2255 – nici el nu este fotocopiat. Are Geniu pustiu, are note în germană, apoi are, la p. 10: Moartea este stingerea conștiinței identității numerice. Ce va fi vrînd să spună? (…). O filă începe cu: Toată minunăția consistă în împrejurarea că omul nu-și dă seama de proprietatea numerelor binome. (…). Și o întrebare: Este numărul formelor în natură mărginit sau nu? (…).
Sînt foarte multe gînduri încifrate în Eminescu, vreau să spun, cu cifrul lui, dar îți vorbesc. Uitați, ideea aceasta că o tăietură prin centru – la care adaugă: egal divizibilitate infinită (…). Ideea aceasta spune ceva. Și de la capătul acestui manuscris, de la pagina 256, vă citesc gîndul – l-am folosit cîndva –: Pămîntul nostru e mai sărac în genii decît Universul în stele fixe și mai lesne se naște, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decît pe Pămînt un geniu.” (p.82).(…).
„În manuscrisul (…) 2256 apare și o mică răutate la adresa părintelui lui, Maiorescu, despre care zice: Profesor universitar de metafizică, estetică, logică, morală, psicologie și istoria filozofiei; profesor, de altfel, și de istorii la Școala Centrală de Fete din Iași. (…). Dar Eminescu își bate joc și de el și zice: Dr. Michailus Eminescu, vecinic doctorand în multe științe nefolositoare, fost bibliotecar, cînd a și prădat biblioteca – știți că a avut procesul – fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al „Foii vitelor de pripas” și al altor jurnale necitite – colaborator. Și, spre sfîrșitul manuscrisului apar opt versuri splendide, care încep – n-am copiat decît începutul: Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze…, pentru ca imediat dedesubt să apară: Duminica Tomii, 4 cămăși, 3 gulere, 4 părechi de izmene. Vă rog, spuneți-mi, ce tipărim de aici? Lista de rufe de dat la spălat? Versurile? (…)”. (p.82). (…).
„Manuscrisul 2259 este fotocopiat, e manuscrisul cu poezii; totuși aș vrea să vă citesc și să vă spun, ce miraculos apar Replicile poetului aici, față de Replicile tipărite. E vorba de un Eros. Eros cosmogonic. Poetul, care zice:
Tu ești o undă, eu sunt o zare,/ Eu sunt un flutur,
tu ești o floare,/Tu ești o noapte,
eu sunt o stea,
Iubita mea.
Și iubita care-i răspunde:
Tu ești o zînă, eu sunt un soare,/ Eu sunt un
ostrov, tu ești o mare,/Eu sunt un templu,
tu ești un zeu –
Iubitul meu.
Și tot ea spune:
Tu ești un rege, eu sunt regină,/ Tu ești un caos,
eu o lumină,/ Tu ești o arpă muiată-n vînt –
Eu sunt un cînt.
Sau, ultimul vers pe care vi-l citesc. Poetul care spune:
Eu sunt o frunte, tu ești o stemă,/ Eu sunt un
cuget, tu o problemă,/Privesc în ochii-ți să te ghicesc –
Și te iubesc!
Eee…, ăsta nu e amor, nu e freudism aici. Nu explicăm cu Freud lucrurile astea. E un Eros cosmogonic care te trimite la grecii de altădată”. (p.87, 88). (…).
„În sfîrșit, ultimele manuscrise; 2276 – care e fotocopiat, îl veți avea; căutați gîndul acesta: O idee se naște într-o țară bătrînă, interesează o zi și trece. Aceeași idee intră în sufletul unui popor tînăr și face o revoluție. Poate că un istoric al lui 1917 ar avea ceva de făcut cu vorba asta. Și vorba: Sufletul trebuie tratat ca pămîntul, să i se dea ce-i trebuie spre a fi productiv. (…).
Și aici, o filă pe care, vă întreb: cum poate fi tipărită? Între două pagini cu versuri, apar: Datorii, în stînga: Moise 100. Tata 1 200. Wachtel 200… Continuă…și: Total 3 010 lei. Trei mii zece lei aur, vă dați seama, doamnelor și domnilor! În dreapta: Datorii presante: Wachtel 200. Și continuă: 940. Și imediat apoi:
Cînd luminat/Și luminînd
S-au arătat/ Din cînd în cînd
Al lunii disc/ Ce trece lin
Pe orice pisc/ Plutind senin…
Ce-i asta? Ce e miracolul ăsta, decît viață? Viață! Și nu-l găsiți în Perpessicius, și nu-l găsiți în nici un tipar.
Iar două pagini mai tîrziu, aceleași versuri sînt modelate:
Răsare lin/ Al lunii disc
Venind senin/ Pe orice pisc
Căci luminat/ Și luminînd
S-au arătat/ Din cînd în cînd.
Ei, mi se pare că manuscrisele trebuie facsimilate!” (p.96). (…).
„Iată ce scrie el [în caietul nr. 2287, n.n.]: De cîte ori voi să-mi închipuiesc figura unui om nobil și inteligent pe care nu-l cunosc, îmi iese Ilie ´nainte (el a avut un frate, Ilie, cu cîțiva ani mai mare; și Ilie părea o promisiune (…); el îi povestea, îl învăța și spune:) – precis văd înaintea mea ochii lui albaștri, de cîte ori citesc un pasagiu înțelept, îmi pare că-l aud citit de glasul lui… Este asta numai în cazul meu?… Chiar dacă mă-nchipuiesc mare, onorat, sapient, îmi pare că aș voi să fiu sub forma lui și nu sub a mea.
Gîndiți-vă că, în anii împlinirii lui, simte totuși nevoia să treacă în urma lui Ilie. Ce va fi devenit acel Ilie? Și-am spune: Fiindcă într-adevăr în fiece organism omenesc in potentia – în putere –există omenirea întreagă. Este un același om care trăiește în noi toți! Și el simțea că trăiește în Ilie.
Lăsînd-o așa, pagina asta sub tipar nu ne spune nimic. Dar, poate că… văzută aici… a fost un gînd pentru el, n-a fost pentru gloria și mizeria tiparului”. (p.98).
Un gran finale
„Arborii nu cresc pînă în cer.
Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră.
Și măsura noastră este Eminescu.
Nu vom crește mai mult decît atît. Atît însă să creștem. Pentru că sufletul trebuie hrănit, ca pămîntul.
Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta al haosului germinativ – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămîne în cultură, mai departe, înfometați”. (p.98). [Aplauze furtunoase! ]
_____________
1 Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Edit. Humanitas, 1992; este sursa din care citez, cu notificarea paginilor în text, păstrând ortografia literaturii tipăriturii.
2 („Mă veți ierta, deci, că voi depăși cele 40 de minute care mi s-au dat” – la Iași, n.n.). Ibidem, p. 39.