Auschwitz, ultima stație este o relatare extraordinară în care atrocitățile, suferința și degradarea fizică și morală se îmbină cu solidaritatea și încrederea, consemnată aproape în timp real, cu sclipiri de iubire și speranță care luminează, fie și pentru o clipă, unul dintre cele mai cumplite locuri cunoscute, sinonim cu infernul: Auschwitz. Scoțând la iveală și ceea ce este mai rău, și ceea ce este mai bun în ființa omenească, povestea lui Eddy de Wind este o lecție unică, mereu de actualitate, mereu plină de avertismente, o mărturie din iadul de sârmă ghimpată, singura carte scrisă la Auschwitz încă din timpul războiului. Cartea devine cunoscută în lume în ultimele decenii, ajungând să fie tradusă în peste 30 de țări.
„Niciodată nu mi s-a mai întâmplat să mă opresc din citit, să mă așez și să rămân cu privirea pierdută – cuvintele lui Eddy au săpat adânc în inima mea și i-am simțit durerea ca și cum aș fi avut o legătură directă cu suferințele lui și ale celor pe care i-a descris… Cât de mult am învățat de la acest om atât de curajos“, scrie Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi.
când pruncul începe să plângă, mama se ridică din cel mai adânc somn. Deși în timpul somnului con tactul simțurilor cu lumea exterioară este întrerupt, spiritul rămâne vigilent, mai ales dacă ești în expec tativă. La ora trei dimineața începu să bată gongul, iar în câteva secunde întregul lagăr era într-o stare de agitație. Hans se îmbrăcă rapid. Când ieși, văzu că bărbații se îmbrânceau afară din barăci și se aliniau ca pentru apel. Prin urmare, evacuare. Era un ger cum plit și cădea o zăpadă fină. Dar nimeni nu părea să simtă frigul. Toți erau prea agitați, finalul se apropia. Orice avea să se mai întâmple, Auschwitz își vedea sfârșitul.
În Block-urile 23 și 24 nu era încă lumină. Hans se întoarse la Krankenbau și-l întrebă pe Sepp ce să facă.
– Nimic, spuse Sepp. Pentru bolnavi încă n-am primit instrucțiuni. Și n-avem haine pentru ei. Nu-i las să plece așa.
Sepp avea dreptate, iar Hans îi îndemnă pe oamenii să nu-și piardă cumpătul. Dar aproape toți se ridicaseră din pat și mulți umblau prin lagăr, căutând prieteni de la care voiau să-și ia la revedere.
La o jumătate de oră după gong veni apelul. Nume rele nu erau nicidecum corecte, dar ce puteau face? Aban donară apelul, iar bărbaților li se ordonă să se ali nieze în stilul comandourilor din fiecare dimineață. La ora cinci plecară primele grupe. Erau comandourile fără importanță vitală, precum Strassenbau și Flusskies.1 Fabricile și corpul pentru alimente rămâneau. În timp ce comandourile încă mărșăluiau, se lansaseră deja zvonurile care erau, ca întotdeauna, reflecția fidelă a dorințelor oamenilor: „Jumătate e la transport, restul rămâne și-și continuă munca obișnuită. Mașinăriile au fost evacuate, iar noi rămânem până vin rușii.“
Șiruri lungi de căruțe intrară în lagăr. Încărcară pâini și conserve din depozitul de la bucătărie și plecară după transportul care era deja pe drum. Între timp se aprinsese lumina în Block-ul 23. Hans se duse prin spate. În acele momente nu era nimeni atent să vadă dacă era cineva la gardul de sârmă ghimpată. Dar cum să atragă atenția? Fredonă tot felul de melodii până ajunse la De Brabançonne2, care avu succes. Belgiana deschise geamul: da, avea s-o cheme pe Friedel.
– Friedel, rămâi înăuntru cât de mult se poate!
– Nu, iubitule, e mult prea periculos.
– Ascultă-mă!
Nu erau de aceeași părere, dar Friedel n-avea timp să stea, trebuia să căute haine. Mai târziu, când se făcea lumină, Hans avea de gând să intre în Block. Se întoarse de-a lungul lungilor coloane ale celor care plecau. Tremurau de frig, căci erau deja de câteva ore afară, aproape dezbrăcați. Acele zdrențe de in nu-i protejau. Unii se înfășuraseră în pături. Dar mulți nu îndrăzniseră, de parcă mai conta să respecți regulile unui lagăr care se desființa.
În Block-ul 19, Pfleger-ii erau aliniați. Sepp primise instrucțiuni. Urmau să le fie date haine bolnavilor, iar ei trebuiau să le aducă din Bekleidingskammer pe niște tărgi. La ora 8 porniră comandourile desemnate. Se luminase de zi, iar Hans abia plecase, intenționând să se ducă din nou în Block-ul 23, când dădu nas în nas cu Rottenführer-ul care căuta Pfleger-i pentru o sar cină în baraca femeilor. Nu-i rămase altceva de făcut decât să dea cărțile pe față, întrebându-l dacă n-ar putea merge și el să-și ia rămas-bun de la soția sa. Ro mâ nul rânji.
Friedel era din cale-afară de fericită să-l vadă. Plecase deja un transport de femei, dar ea se ascunsese în pod, fiindcă dorise să-și ia rămas-bun de la el. Abia ajunsese de o clipă, când Rottenführer-ul trimise după el. Olandezul trebuia să vină imediat, în pod era o sobă pe cocs, care trebuia dusă la spălătorie. Hans în jură, dar nu îndrăzni să se opună. Luă soba din pod. Era uriașă, dar fiindcă era furios, sarcina îi picase la țanc. Cără soba în spălătorie fără nici o oprire și-o trânti acolo. Își trase sufletul o clipă, dar îl văzu pe Rottenführer venind din nou împreună cu ceilalți bărbați. Ei n-aveau nimic de cărat, deci pe el îl pusese la treabă doar ca să nu poată fi lângă soția lui. Ce-i mai plăcea Rottenführer-ului să hărțuiască! Dar avea să i-o plătească! Rottenführer-ul se duse cu ceilalți bărbați în Schreibstube să ia documentele, care trebuiau arse toate. Între timp, Hans dispăru. Din nou față în față cu Friedel, nu-și mai găsea cuvintele.
– Sigur nu vrei să încerci să rămâi?
– Nu, vor extermina toți bolnavii.
– Dar călătoria e înfiorătoare, vom rezista?
– N-avem de ales, Hans. Promite-mi că vei pleca și tu.
Hans șovăi. Îi promise, dar simți în același timp că pentru prima oară nu fusese sincer cu ea. Îi era frică de acea călătorie ca de moarte. În acel moment se deschise ușa și intră Colet.
– I-am spus Sarei să rămână, dar n-a avut curaj.
Hans îi răspunse că nu le înțelegea pe femei, dar că nu avea ce să facă. Prin baracă răsună apoi un stri găt: „Toată lumea alinierea!“ Despărțirea nu dură mult, căci lui Friedel îi era teamă să se arate vulnera bilă. Ca de obicei, fugea de emoțiile care o năpădeau. La ușă Hans se mai întoarse o ultimă dată, dar ea ridică bra țele în aer, parcă vrând să-l implore să plece, ca să nu le facă soarta și mai grea.
În acea zi nu se mai întâmplă nimic deosebit, iar Hans se simțea ca paralizat. Timp de doi ani luptaseră împreună. Adesea soarta lor fusese pe muchie de cuțit, dar de fiecare dată rămăseseră împreună. Prima oară la tren, la selecție. Apoi în acea lună înfricoșătoare când el fusese la Birkenau, apoi mutarea din Block-ul 10. Se găsiseră mereu unul pe celălalt. Dar acum?
În următoarea dimineață sosi Kapo-ul de la bucă tărie cu un bilețel. „Hans, de ieri sunt în lagărul de femei. Cred că ai avut dreptate. Ar fi mai bine să rămânem, aici toată lumea gândește la fel, dar nu cred să fie posibil. Dacă Sara n-ar fi fost atât de nesăbuită! Tocmai au golit Block-ul de lângă noi, le-au gonit pe fete cu patul pușii. În fine, voi face tot ce pot, iubitul meu. Fii tare, cândva ne vom revedea. Uite-i că vin. Adio, dragul meu.“ El citi și reciti biletul. „Dacă Sara n-ar fi fost atât de nesăbuită?“ Se duse la Colet, care-i spuse:
– Ieri am dus trei seturi de haine bărbătești în Block-ul 23 pentru cele două Sara și pentru Friedel. Dar Sara mea n-a avut curaj.
Lui Hans îi venea să-și tragă una. Asta ar fi fost solu ția, femeile să se îmbrace în haine bărbătești și să decidă împreună ce și cum.
– Tu ce faci acum, Alfonso?
– Nu plecăm, sub nici o formă. Vei vedea că azi pleacă restul oamenilor din lagăr, poate mai puțin bol navii. Dar noi o să ne ascundem. N-avem chef să cră păm pe drum în zăpadă.
– Și unde ai de gând să te ascunzi? întrebă Hans.
– Dacă-ți ții gura, o să-ți arăt.
Își făcuseră o ascunzătoare sub teancul enorm de haine murdare de jos de la dezinfecție Subsolul era din beton și construcția de deasupra din lemn. Chiar dacă s-ar fi prăbușit, ei ar fi fost în siguranță. Alfonso părea bine informat.
În jurul orei unsprezece, Lagerältester-ul alerga ca un nebun prin lagăr: „Toată lumea alinierea!“ Plecă până și personalul de la bucătărie. Doar în Krankenbau nu se întâmplase încă nimic. SS-iști aproape nu mai erau deloc, plecaseră în marș cu transporturile, iar din acel moment începură jafurile.
Din Bekleidungskammer se luau haine, în Effekten kammer erau rupți toți sacii și fiecare își alegea ce era mai de preț. Lacătele din depozitele de sub bucătărie erau sparte, iar bolnavii, care abia dacă se puteau căra pe ei, se încărcau cu borcane de varză murată și conserve de carne. Și ce era și mai grav: găsiseră la sub sol votcă. Votcă poloneză, care era de fapt spirt puțin lungit cu apă, fără nici un gust și care te ardea pe gât.
Spre seară căzură primele victime: unii suferinzi, sfârșiți de boli, care vomitau și aveau diaree, într-o stare profund mizerabilă, și alții încolăciți pe stradă sau complet năuciți în șanțuri, morți de beți. A fost o seară zbuciumată.
La ora opt, veni Rottenführer-ul cu niște acoliți. Toți cei care puteau merge au fost somați să se pregă tească. Aproape toți voiau să plece. Doar polonezii aveau să rămână. Până la ultimul, se declaraseră prea bolnavi pentru transport. Aparent, sperau să vină par tizanii. Se purtau discuții nesfârșite despre cine nime rise mai bine.
În fiecare Block trebuiau să rămână câțiva doctori. Cei din Block-ul 19 erau Akkerman, un olandez fără origini evreiești și Hans, care alesese primejdiile lagărului în fața celor din timpul transportului. Hans se baza pe Colet și pe colegii spanioli ai acestuia.
La ora zece se auzi Rottenführer-ul răcnind: „Toată lu mea afară!“ Urmă apoi fapta miraculoasă a lui Sepp. Închise ușa pe dinăuntru, se puse de-a curmezișul ei și se răsti la oricine voia să iasă:
– Idiotule, ce-o să se aleagă de tine în frig, mort de bolnav cum ești? Dacă vine să te ia românul, pleci abia atunci. Și oricum ar fi prea devreme!
Dar românul nu veni să-i ia. N-avea decât o mână de părtași, iar acelei situații nu-i putea face față. Deși înarmat până în dinți, cu o cască pe cap, o pușcă în spate și o lanternă în mână, tot nu se simțea în largul lui. Așa cum stăteau lucrurile, traiul lui confortabil avea și el să se încheie. Din cauza aceasta, nici nu ob servă că din Block-ul 19 nu se aliniase nimeni, iar Sepp, într-un moment de îndrăzneală, reuși să salveze viața a sute de oameni.
După ce Krankenbau-ul plecase în marș, lagărul rămase de-a dreptul pustiu. În cele trei barăci ale infirmeriei mai erau câteva sute de bolnavi, care nu s-ar fi putut deplasa. Mai era și Block-ul 19, plin până la refuz cu bolnavi și tot felul de alți oameni din lagăr care veniseră la Sepp, rugându-l să-i ascundă.
Seara târziu, în jurul orei unsprezece, a avut loc un incident. Akkerman se dusese cu câțiva bărbați la bu cătărie să ia alimente. În careul din fața bucătăriei se afla un SS-ist. Convins că cei care se apropiau de bu cătărie erau bandiți, trase fără avertizare, nimerindu-l pe Akkerman în burtă. După o oră, era mort. Când auzi de nenorocirea lui Akkerman, Hans își dădu seama că trebuia să întreprindă ceva, căci în orice mo ment lagărul ar fi putut fi cuprins în haos.
Se duse la dezinfecție. Spaniolii se consultau de zor. Unii propuneau să se ascundă în subsoluri, alții – printre care și Colet – ar fi preferat să fugă. Găsiseră într-unul dintre depozite un pistol-mitralieră, cu care nu s-ar fi sfiit să se apere, dacă le ieșeau în întâmpinare grupuri mici de SS-iști.
Hotărâră ca Hans și Colet să iasă în recunoaștere. În Block-ul 15, care avea vedere spre poartă, ardea lumina. Erau pompierii, care primiseră ordin să ră mână. Aduseseră un pian din sala de concerte și făceau o gălăgie de nedescris, întocmai ca un copilaș speriat de întuneric care-și ascunde teama cântând cât îl ține gura.
Recunoscură că situația lor era precară, dar infor mații noi nu aveau. Rușii nu ajunseseră încă la Cra covia, se mai puteau întâmpla tot felul de lucruri până să ajungă la Auschwitz.
Când Hans și Alfonso ieșiră de acolo, auziră voci la poartă. Era germană, dar un dialect pe care nu-l în țe legeau. Se furișară în spatele bucătăriei și cu aju torul unei mici oglinzi, văzură că erau soldați ai Wehr machtului, dar soldați bătrâni, care făceau de pază. Se furișară înapoi în Block-ul 15 și merseră apoi pe alee direct la poartă.
– Bună seara, spuseră soldații.
– Bună seara, dumneavoastră stați de pază aici?
– Da, trupa noastră e staționată într-o clădire din apropiere.
Unul dintre soldați se arătă dornic să schimbe o bucată de slănină pe ceasul lui Alfonso. Alfonso discută cu el, încercând să se târguiască în speranța că va afla mai multe, când apăru de nicăieri un vehicul. Avură intenția să o șteargă, dar era prea târziu. Cel din vehicul strigă la ei să se întoarcă. Era Sturmbannführer-ul3 Krause, același care tocmai îl omorâse pe Akkerman.
– Ce căutați aici?
– Suntem Pfleger-i și facem rondul. Suntem obli gați să ieșim oră de oră să vedem dacă nu s-a întâmplat ceva deosebit, dacă nu a luat foc vreo baracă și alte lucruri de felul ăsta, inventă Hans.
– Mai bine lăsați paza în seama noastră și nu mai ieșiți din Block-uri. Eu mă ocup să fac rost de vagoane pentru bolnavii care mai sunt aici. Cam câți sunt?
– Două mii, exageră Hans, ca să facă sarcina de a găsi vagoane mai grea decât era.
– Bun, când se luminează de ziuă, venim să vă luăm!
Odată întorși la dezinfecție, decizia se luă imediat. Aveau să evadeze. Se formară trei grupe. Prima, sub în drumarea lui Klempfner, avea să se ducă la Bauhof, unde știau că e un buncăr. A doua grupă avea să se as cundă în apropierea orașului, aproape de drumul care ducea spre lagăr, iar spaniolii aveau să meargă la Rajsko4, de unde se vedea drumul spre vest, paralel cu râul Sola. Toți erau mai mult sau mai puțin înarmați și convinși că nu se vor preda, dacă aveau să fie des coperiți.
Spaniolii plecară ultimii. Cu ei și Hans și Van den Heuvel, Stubendienst-ul olandez, care fusese acceptat la rugămintea lui Hans. Era unu noaptea. În spatele Block-ului 28, sârma ghimpată fusese tăiată. În turn era un deținut, membru al noii poliții din lagăr. Sar cina oficială a acestor noi polițiști era să mențină ordi nea, dar, de fapt, stăteau în turnuri sau umblau prin lagăr ca să se asigure că nu se apropiau de lagăr trupe periculoase de SS-iști și ca să fie siguri că cei care voiau să evadeze aveau cale liberă.
Erau în siguranță. În afară de Krause, nu fusese ză rit nici un alt SS-ist. Soldaților de la poartă nu le păsa. Era o liniște mormântală și cădea o zăpadă fină, care încețoșa totul. Se deplasau cât de silențios puteau, la mică distanță unii de alții, în așa fel încât fiecare să-și poartă vedea predecesorul. În capătul co loa nei era Rudi, Rotspanier-ul, care lucrase la Rajsko și cunoștea bine drumul.
După o jumătate de oră ajunseră în satul care părea complet părăsit. Găsiră casa pe care Rudi o avusese în minte. Ușa nu era încuiată; intrară și urcară treptele. Când ajunseră în pod, Alfonso aprinse o mică lumâ nare. Era plin de rafturi, folosite în timpul verii pentru pepinieră.
– Botez această casă „No pasarán!“, spuse Alfonso cu emfază.
„No pasarán!“ – „Pe aici nu se trece!“ era deviza loialiștilor din Războiul Civil Spaniol. O repetară toți ca pe un crez.
Noaptea era blestemat de rece, nu luaseră decât câteva pături și nu îndrăzneau să facă focul în casă. N-aveai de unde să știi dacă nu cumva mai erau Moffen în sat. Hans nu putu să doarmă de frig. Se tot gândea la Friedel și se întreba dacă oare încă mărșăluia sau se ascunsese și ea undeva, într-o șură sau prin vreo fabrică. Totul ar fi putut fi altfel. Dacă Sara ar fi avut curaj, acum ar fi fost împreună. Ei erau în relativă sigu ranță, Friedel pe de altă parte… Ce mai drum! Nu, nu voia să-și închipuie, n-avea voie să-și închipuie. Ațipea câteva minute, dar tresărea și se trezea de la cel mai mic zgomot făcut de vreunul dintre tovarășii săi.
În acea noapte, din frica lui se croi o viziune care n-avea să-i mai dea pace: viziunea terifiantă a lui Frie del în zăpadă. Uneori era părăsită, împușcată în ceafă, alteori îngropată sub un morman de cadavre. Câte odată cu un zâmbet resemnat pe chip, ca și cum în mo mentul final ar fi fost străbătură de amintirea lui dulce, altă dată cu fața schimonosită de frică și oroare. Dar imaginea lui Friedel în zăpadă rămânea constantă.
Eddy de Wind s-a născut pe 6 februarie 1916 la Haga, într-o familie evreiască prosperă. A făcut medicina la Leiden. După ce ocupația germană a impus excluderea studenților evrei, Eddy a reușit, cu ajutorul profesorilor săi, să-și termine studiile mai devreme și să-și ia diploma de absolvire. Și-a făcut rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, și după o încercare ratată de a fugi în Elveția a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-și găsească mama; acolo a aflat însă că fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportați împreună la Auschwitz. Deși pe toată perioada cumplită a detenției au reușit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului au fost despărțiti. Înainte chiar de eliberarea lagărului, la care a fost martor, el a început să noteze într-un caiet gânduri și impresii care vor constitui punctul de pornire al cărții de față. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanților sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care și-a consemnat în scris întreaga mărturie care avea să devină apoi cartea-document Auschwitz, ultima stație. La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că și Friedel a supraviețuit, și în același an a apărut prima ediție a cărții sale. A murit pe 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani.
Traducere din neerlandeză și note de Alexa Stoicescu
(Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr, 1943–1945 va apărea în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, 2021)
1 Comandoul pentru pietrișul din râu (germ.).
2 Imnul național al Belgiei.
3 Comandantul unității de ofensivă (germ.).
4 Un lagăr subordonat, amplasat într-un sat, unde deținuții cultivau legume, fructe și flori.