Romanele Dorei Pavel au mers mereu pe linia subțire dintre proza noir, parabola existențială și ficțiunea psihotică. De la Agata murind (2003) la Do not cross (2013), proza autoarei a mizat aproape întotdeauna pe remake-ul gotic și pe simbolizarea eflorescentă, pe hiperbola ficțională ce brodează colorat în jurul unor obsesii absurde, rezolvate doar parțial de confesiuni pretins exorcizante. Printre prohibiții sociale și morale, personajele sale și-au tratat marginalitatea (intelectuală, sexuală, familială, profesională) printr-un lung discurs testimonial, menit să aglutineze scene, fapte și tipologii proiectate în tablouri crepusculare, rupte, parcă, din filmele lui David Lynch, Gaspar Noé sau Lars von Trier.
Bastian nu se abate de la imaginarul intens psihotic al autoarei. Plasabil între Kafka, Huysmans, Arriaga și McEwan, noul roman al Dorei Pavel așază ideea vinii asumate în oglinzile deformatoare ale unei hipercorectitudini patologice. Gregor și Bastian sunt doi gemeni avocați pentru care poveștile clienților devin atât izvorul unor interminabile și abracadabrante cazuistici juridice, cât și potențatoarele unor culpe mai mult sau mai puțin inventate. Interiorizate, rememorate, reconectate la noile trasee destinale, aceste culpe dezvăluie tare familiale și afective responsabile de comportamente numai bune de arhivat în fișele clinice ale bolilor mintale ori nervoase. Mitul fraților născuți la minute unul după altul, chiar în timpul Revoluției din 1989 (simultani, deci, cu nașterea vinii colective care planează asupra unui popor care nici nu și-a pedepsit călăii, nici nu le-a oprit ascensiunile), identici în deformările de percepție a lumii, e foarte productiv, de altfel, literar vorbind. Avem un amestec necronologic de substanță narativă, din care epicul lipsește aproape cu desăvârșire. E o depoziție psihanalizabilă din care nu poți distinge cine pe cine a marcat, cine cui datorează coșmaruri, cine a cui identitate o poartă, cine pe cine subminează inconștient, care parte a istoriei mari și a istoriei private a produs flash-uri de memorie persistente și habitudini stranii. Bunici, părinți, copii, prieteni, artiști, medici colcăie și se intersectează în tot atâtea contexte revelatoare pentru refulări de tot felul, astfel încât, ca niște viruși morali foarte contagioși, vinile se transmit și se agață prin viețile trecute de cele prezente și viitoare.
Punctul nodal al romanului e fapta unuia dintre clienții care a intrat, la un moment dat, în biroul lui Bastian și care a săvârșit fără să vrea un omor printr-un cumplit accident rutier. Precizia datei e stranie pentru un roman a cărui cronologie pare irelevantă – 15 martie 2014, dar, într-o poveste în care personajele au fobii și dexterități dintre cele mai rare, prezența unui narator atent la date, unul dispus la uriașe mărturii autoincriminatoare bine clarificate, face parte din peisaj. Culpa misteriosului client al lui Bastian e asumată automat de Gregor și e grefată pe o elaborată filosofie a confesiunilor acaparatoare, a sinecurii prin izolare și a vinovățiilor de tot felul. Ei măsuraseră culpa cu alte sentimente umane și ea, culpa, ieșise drept cea mai importantă (n-au fost excluși din ecuația intertextuală nici Philip Roth, cel cu Pata umană, nici Scott Fitzgerald, cu Marele Gatsby): „Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția. Chiar și-atunci când vinovăția nu-i a ta”; „Asumarea unei vinovății grave care nu-ți aparține ascunde de fapt tentația faptei”; „Pentru că, da, până și pentru a trăi o vinovăție demnă de atenția și de recunoașterea celorlalți îți trebuie o adevărată chemare”; „Când te lași aspirat de tornada devastatoare a celor care ți se destăinuie excesiv, vrând să se salveze, tu însuți, cel care-i asculți, nu mai ai scăpare”; „Cea mai nobilă inițiativă a unui tip căruia îi place să gândească este aceea de-a nu mai ieși din casă”; „Mă tem nu de ceea ce-am spus, ci de ceea ce n-am spus când am spus, pentru că eu chiar doresc să fi spus adevărul. Iar adevărul meu, o spun a mia oară, e că sunt vinovat”.
Sarabanda de amintiri „gemelare” are un final surprinzător și greu de anticipat. El răstoarnă complet poziția existențială a naratorului și dă alte nuanțe vocației ancestrale a culpei. Dacă socotim și tablouri precum acela al unui violoncel scufundat într-o piscină plină de fluturi morți sau cel al unui creier de nou-născut conservat în formol, avem mult mai conturată imaginea unui roman neobaroc, original în formă și conținut. Oricum, un analog atât de psycho nu prea e de găsit în literatura noastră actuală. Acesta e noul roman al Dorei Pavel: ca de obicei, aproape un caz.