Chiar și printre cei obișnuiți cu opera lui Constantin Flondor a existat percepția că întoarcerea sa la pictură a fost o rupere de filonul experimental-avangardist care i-a marcat anii debutului. Deși surprinzătoare, o asemenea înțelegere a parcursului său acum, la aproape o jumătate de secol distanță, este frecvent întâlnită. Generația 60, cea căreia, biologic, artistul îi aparține, s-a remarcat prin despărțirea de o artă impusă oficial, pe criterii politice, precum cea a „realismului socialist“. O tempora, o mores! Astăzi tinerii se apropie cu interes de ceea ce generația lui Flondor dorea să scape. Cum se mai schimbă moda, se poartă iar vintage! Pentru ethosul celor de atunci însă era greu de împlinit un asemenea ideal în condițiile unui regim autarhic unde semnele deschiderii erau mai mult mimate căci, în mod evident, exista o riguroasă supraveghere a oricărei încercări de asumare a libertății de expresie. Relaxarea sistemului, generată în mod premeditat pentru propriile-i interese politice a fost de scurtă durată dându-le artiștilor iluzia eliberării de corsetul ideologic în care fuseseră strânși timp de aproape două decenii.
Profitând de ecoul larg pe care „Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu“, din februarie 1965, l-a avut în rândul intelectualilor, mai ales a celor tineri, ideologii partidului au indus, nu întâmplător, ideea unei arte moderne inspirate din arta noastră populară. Brâncuși și Țuculescu au devenit, aproape peste noapte, din reprezentanți ai formalismului burghez, veritabile modele ale artei comuniste. Manipulată astfel, o bună parte a breslei a preluat cu entuziasm noua temă, care era la fel de impusă ca și precedenta, a „realismului socialist“, doar că propunerea/ordinul era livrat într-o manieră soft. Au fost în schimb și artiști care, profitând de această perioadă de flexibilizare programată a sistemului, au mers pe firul propriilor explorări, concepute în acord cu repere vizuale occidentale. Printre cei care au reușit să-și individualizeze creația atunci, evitând șabloanele politicii culturale a regimului, se numără timișorenii din Grupul 1+1+1 (Constantin Flondor, Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman), care, în perioada 1966-1969, propuneau o direcție novatoare în domeniul limbajului artistic, cercetând relația acestuia cu noile tehnologii ale epocii, cu matematica, cibernetica și bionica. Noua libertate, pe care o propunea câmpul virgin al interdisciplinarității, a generat entuziasmul acestor tineri, ale căror produse culturale au stârnit curiozitatea lumii artistice europene, iar participarea lor la un eveniment precum Nürnberg Biennale für konstruktive Kunst în 1969 o probează. Faptul că Roman Cotoșman a decis să rămână în Germania a accelerat transformarea și extinderea mișcării care, sub denumirea de Sigma, s-a manifestat public în perioada 1969-1978. Spre deosebire de primul nucleu, în cadrul căruia cei trei, deși se întâlneau frecvent, lucrau separat, în Sigma unde alături de Bertalan și Flondor au venit Elisei Rusu, Ioan Gaita, matematicianul Lucan Codreanu, care a și dat numele noii grupării, „I“ (Sigma I), Doru Tulcan și psihiatrul Edouard Pamfil, discursul artistic se articula din acțiunile lor comune. Această simbioză pluridisciplinară, care cristaliza dintr-o nouă perspectivă domeniul artistic, era rar întâlnită atunci, chiar și în spațiul internațional. Având drept suport teoretic o resemantizare a constructivismului de tip Bauhaus, gruparea timișoreană a reușit să impună un tip de relație unic la noi. Ea implica o cercetare în care dispariția reperelor uzuale a fost înlocuită cu un limbaj hibrid, împrumutat din zona arhitecturii, a matematicii sau a psihiatriei.
Profitând de interesul pe care regimul îl manifesta pentru știință, pe care o promova drept o alternativă viabilă în raport cu religia, Constantin Flondor reușește să impună în programa școlară a Liceului de Artă din Timișoara, unde lucra, proiectul grupului Sigma, oferind o perspectivă novatoare pentru învățământul românesc. Programul experimental impus cu ajutorul ministrului Învățământului de atunci, Mircea Malița a fost, din păcate, stopat după schimbarea acestuia. Singurele mărturii ale existenței sale au fost expozițiile deschise în parcul Herăstrău (pavilionul C), Liceul „Nicolae Bălcescu“ din București, precum și fundamentarea teoretică, concepută ca un manifest, Armonia creație-educație, pe care artistul l-a publicat în revista „Arta“( nr.8/1970).
Ajuns la maturitate, Constantin Flondor, după un scurt intermezzo în fotografie, decide la începutul anilor ’80 să facă o imersiune în proiectul, aparent conservator, cel al mișcării Prolog, inițiată în 1985 de pictorul Paul Gherasim. Acestuia i se alătură, ca membri fondatori, Mihai Sârbulescu, Horea Paștina și Cristian Paraschiv. Deplasarea viziunii sale artistice de la Sigma la Prolog a fost receptată de o parte a criticii de specialitate ca o migrare de la stânga spre dreapta, dinspre zona experimentului spre cea a tradiționalismului, în speță a religiosului. Artistul, afirmând încă de la început în mod explicit această relație: „Pe noi ne leagă prietenia, pictura și credința, dar nu în chip militant“, a stârnit neliniștea Securității comuniste. Supravegherea sa, după cum reiese din dosarul de urmărire, a fost mai intensă în anii comunismului ceaușist, decât în anii de început când, originea sa nesănătoasă sau opțiunile pro-occidentale constituiau „delicte“ pentru care, în anii „teribilului deceniu“, puteai ușor să fii arestat.
Constantin Flondor este unul dintre acei artiști a căror existență implică o formă de activism proprie ca demers mai curând artiștilor tineri care lucrează mult în echipă. Școala a fost pentru el un laborator, inițierea noilor generații constituind una dintre axele ontologice ale gândirii sale creative. La fel a procedat și în existența artistică personală. El a simțit însă întotdeauna necesitatea apartenenței la o colectivitate, motiv pentru care ideea de „grup“ i-a potențat sensibilitatea, fără a-i dilua egoul.
Privite așa, migrațiile sale vizuale se leagă într-o ordine firească pe aceleași coordonate: acelea ale unei curiozități specifice omului contemporan care nu este pregătit să renunțe la tradiție dar nici la propria sa actualitate. Sunt amprentele ființei sale pe care omul și artistul Flondor și le-a asumat, pe măsură ce le-a înțeles, modelându-se după chipul și asemănarea lor. Accentul nu mai cade, în relația cu tehnologia, pe apropierea dintre precizia sistemelor științifice și puterea omului de a le stăpâni, asemenea Futuriștilor de la începutul secolului trecut, nici pe documentarea nevrotică a cotidianului din această epocă postumanistă, unde individul a devenit puțin sociabil și tot mai izolat. Punctul de reper este o spiritualitate atotcuprinzătoare în care natura umană își poate regăsi armonia pierdută.
Nu întâmplător, expoziția recent deschisă la Muzeul de Artă Craiova a fost denumită de artist: „Se compară…“. Grupând lucrări din toate perioadele de creație, ea probează coerența unei traiectorii a cărei metodologie dar și epistemologie s-au dezvoltat omogen, în jurul unui singur ax central: Anima mundi. Acesta este climax-ul viziunii sale, Iubirea, în ordinea ei christică. Sigma și Prolog sunt două componente ale aceluiași drum pe care artistul și-l asumă din dorința unei cât mai bune limpeziri interioare. Schimbarea s-a produs în momentul când el a reînceput să picteze. Oricât de tranșantă ar părea această schimbare ea se produce pe fondul unei conștientizări relevate și asumate. Anamneza gestului său l-a făcut să-și reconsidere ordinea priorităților, problemele de limbaj și concept devenind acum secundare, în raport cu propria-i emoționalitate.
Azi, este dificil să pui în acord asemenea reglaje fine, într-un cadru cultural limitativ ale cărui singure repere par să fi rămas doar cele de ordin socio-politic. Contextualizând, percep acest proiect „Se compară“, unde artistul devoalează în mod premeditat și o zonă inedită a creației sale, grafica (schițe, proiecte de lucrări, notații), ca fiind mai mult decât ceea ce pare a fi: o pledoarie pentru coerența unui discurs. Ea este o propunere de înțelegere a prezentului dintr-o altă perspectivă decât cea a tiparelor în care suntem captivi acum.
Cătălin Davidescu