Am părăsit în urmă cu mulți ani fascinanta lume a teatrului, având sedimentată în minte imaginea directorului ideal ce ar trebui să oblăduiască lumea Thaliei: în fața intrării personalului artistic, o statuie confecționată din cârpe, paie, lut, sfori, câlți, arcuri și tot felul de instrumente muzicale (cât mai multă sfoară, cât mai multe instrumente de tortură, aceasta fiindcă în teatru, în culise, dar și pe scenă, la pupitrul orchestrei, dar și în ateliere de croitorie și în cele de confecționat decoruri, se trag atâtea sfori, se cântă pre atâtea limbi și se prefigurează atâtea sentințe, încât ai impresia că ai nimerit, după cum am mai spus, într-un mușuroi de furnici proaspăt răvășit de un agresor veșnic nevăzut și neștiut încălțat cu o cizmă ostășească mirosind a dohot). Jos, lângă scară: o căldare de smoală și un șomoiog. Pe pieptul mogâldeței, o plăcuță cu inscripția: Directorul general al Teatrului Cutare sau Directorul general al Teatrului Cutare. Și îndemnul: „Nu vă sfiiți, aveți dreptul să vă exprimați în scris nemulțumirea…“
Îndemnul nu trebuie rostit/ citit de două ori: în scurt timp, pieptul mogâldeței se va umple de inscripții. (Nu e cazul să insistăm asupra conținutului: orice cititor obișnuit să parcurgă inscripțiile și desenele mâzgălite de adolescenți pe ziduri, fără să facă un cine știe ce efort, își poate imagina și singur cam ce ar putea scrie pe pieptul unui șef al instituției angajații săi!)
În dreapta statuii, un copac uscat, de preferință salcâm, ca să ne poarte cu gândul la Moromete, pe ramurile căruia stau agățate o groază de ciori, cârtind dimineața împotriva regimului, pentru a-i aduce, seara, omagiile. Înainte de ora prânzului, un grup de actori, ieșind de la repetiții (în curând urmează să vadă lumina rampei o nouă premieră) se urcă pe scară, mânjind fața directorului cu primul strat de smoală. Prin acest gest, actorii tineri, dar și cei cu experiență, își revarsă nemulțumirea acumulată pe parcursul zilei, fie acasă, fie pe stradă, transferând-o statuii de cârpă, cu scopul de a se debarasa de orice gând nociv și pentru a-și recâștiga acea liniște interioară necesară gestației artistice.
În lumea teatrului, directorul reprezintă răul absolut. El este responsabil pentru orice eșec suferit de actor, profesional și sentimental. Asupra lui își revarsă toată ura nu numai colectivul artistic, dar și contabilii și mașiniștii. El e paratrăsnetul care trebuie să anihileze toată energia negativă ce se rotește în aerul epocii și buretele ce-absoarbe toată mâzga adunată pe culoarele teatrului, indiferent cum se numește el…
Să te ferească Dumnezeu să ajungi director de teatru în zilele noastre… Și totuși unii, în loc să devină indezirabili, chiar dacă nu au merite personale, ci dimpotrivă, reușesc, prin nu se știe ce minune, să se mențină pe linia de plutire și să se facă iubiți. Însă astfel de directori, în zilele noastre, sunt din ce în ce mai rari…
Spunem că în lumea teatrului directorul e răul general. Dacă pe cineva îl apucă brusc o durere de dinți, de vină e directorul. Dacă pe scenă un actor uită o replică, vina se dă, desigur, pe director. Directorul e un fel de sac de box, în care fiecare participant trage cu pumnii în surdină, până îl apucă damblaua… Actorii sunt cei mai raționali și mai sentimentali omeni cu putință. Ei trăiesc totul la modul paroxistic. Trăirile și gesturile lor sunt adevărate ecuații. Pentru a le descifra, trebuie să apelezi la calculul diferențial. Ei văd totul monstruos, și simt totul și mai monstruos. Nu numai pe scenă, ci și în cabine, și pe culoare. Ba chiar și acasă sau în alcov.
Scriu aceste rânduri cu dragoste și nostalgie. Teatrul e o lume aparte. O lume fascinantă în care iluzia și realitatea se întrepătrund și se amestecă în așa măsură, încât devin un tot inseparabil. Aici aparențele devin totuna cu esențele. În teatru, în fiecare clipă, se nasc și se desfac prietenii și alianțe. Aici în fiecare clipă se derulează scenarii abracadabrante, a căror logică, aparent, n-o înțelege nimeni. În fiecare ceas, în acest stup plin de frustrări și orgolii, se pun la cale tot felul de cabale și de conspirații. Se fac și se răstoarnă guverne. Se dau telefoane și se primesc e-mailuri enigmatice. Aici, ca în Glosa eminesciană, „tot ce-a fost o să mai fie“, și „în prezent le-avem pe toate“, căci, aici, nicăieri ca în altă parte, „vezi mereu alte măști ce joacă aceeași piesă, și auzi alte guri, vorbind pe aceeași gamă“, de aceea, chiar dacă ești „amăgit atât de-adesea/ nu spera și nu ai teamă…“
În lumea Thaliei, scepticul îndemn eminescian e mai actual ca oricând: „Privitor ca la teatru/ tu în lume să te-nchipui:/ joace unul și pe patru,/ totuși tu ghicive-i chipul,/ și de plânge, de se ceartă,/ tu în colț petreci în tine/ și-nțelegi din a lor artă/ ce e rău și ce e bine….“
Teatrul e o lecție și un mod de viață. Ce păcat că oamenii noștri politici se feresc să vină în culise. Aici, chiar și orgoliosul nostru președinte și-ar putea perfecționa arta gestuală și atunci când ar apărea la conferințele de presă ținute la Cotroceni înfățișarea sa ar fi mai puțin rigidă și fața nu ar mai aduce cu cea a unui robot.
Actorul în esența sa e un vrăjitor. Un magician, care scoate dinlăuntrul lui tot felul de porumbei și iepurași sau cărți de joc, înconjurându-se de un halou de nepătruns. Iepurașii și porumbeii sunt personajele, cărțile de joc trăsăturile de caracter, pe care el, printr-un gest, printr-o ridicare de sprânceană, printr-o mimică aparte ni le înșiruie pe scenă, transformându-și chipul într-un fel de cutie a Pandorei, din care ies, făcând tumbe în aer, mii de măști, însoțite de gesturi pe măsură.
Lumea teatrului de-acum nu mai seamănă cu cea de altădată. Cândva, nu de mult, actorul era un semizeu. Un semirege. Aparițiile sale pe stradă stârneau rumori și chiar leșinuri… Astăzi, actorul a coborât de pe soclul său. Îl întâlnești la cumpărături, în parc, plimbându-și câinele pe alei, sau mergând pe bicicletă. Trăsăturile lui s-au tocit, s-au uniformizat. Aproape că nu-l poți deosebi de marea masă ce se mișcă încolo și încoace prin oraș. Ieșind din teatru, actorul devine un anonim. Mulțimea îl absoarbe în hăul ei. Între el și omul de rând nu se mai cască o prăpastie de netrecut. E aici o pierdere, dar și-un câștig. Trăim într-un timp alert în care lumea se învârte cu atâta repeziciune, încât actorul, pentru a face față ritmului vieții trepidante, trebuie să renunțe la morga sa. El trebuie să aducă pe scenă o problematică nouă, un nou mod de-a fi. Odată cu el, pe scenă pătrunde strada, mulțimea vidă, cu toată nebunia sa.
Vreme de câțiva ani buni, am avut „privilegiul“ de-a lucra în teatru. Am participat, ca martor, la gestația unor spectacole. Câtă trudă, cât chin! Un consum infernal de nervi, începând cu distribuirea rolurilor și terminând cu repetiția finală, când teatrul devine locul cel mai animat de pe mapamond. Actorii aleargă pe culoare, fiecare e un car de nervi, un cocteil Molotov, care așteaptă momentul potrivit pentru a exploda… Mașiniștii mânuiesc agitați decorurile. Sufleorii se încurcă în replici. Regizorul se transformă într-un dictator absurd, într-un dresor de lei și tigri. Numai directorul rămâne în aparență liniștit. El stă la biroul lui și așteaptă ca toată această harababură, ca tot acest haos să ia sfârșit.
Nașterea unui spectacol e la fel de dramatică și fascinantă ca nașterea unei națiuni. După gongul final, urmează liniștea și ropotul de aplauze. Scurtul răgaz în care actorii se transformă în niște zei.
Iubiți-i, admirați-i și, vorba cuiva, fie-vă milă de ei, căci pentru această clipă efemeră ei sunt în stare să-și sacrifice și liniștea familiei și viața.
„Bucuria sufletului și a minții într-o sală de teatru – spunea Ion Caramitru – poate compensa supărările diurne, pentru că Teatrul rămâne interesant, bogat, semnificativ și cald. Indiferent de context, Teatrul se reface prin el însuși. El nu va dispărea, va fi mereu în căutare… Teatrul nu poate lipsi din viața noastră de zi cu zi. E ca o boală incurabilă căreia i se caută degeaba antidot. Și nu vaccinul te poate vindeca de el, ci numai încăpățânarea de a rămâne viu și mângâiat de muze.“