HIMERE
Din când în când,
confraţi amici,
călătorim –
corăbii bete,
vicii latente şi secrete –
acolo, nişte vieţi mai mici…
Şi umbre mari
ne mai străbat,
e drept,
din ce în ce mai rar,
Rimbaud – boemul infernal,
Verlaine – saturnian damnat;
tenebre-alunecoase, reci
din anotimpul infernal –
suspin etern lipit fatal:
„Te voi împiedica să pleci!“
Se face frig.
„D’une aurore au soin
Dùt s’envoler ma vie”,
Ah! Mallarmé, o lacrimă
obrazului cernit tivi…
În frac de albatros,
Baudelaire
scufundă răul în esenţe,
stingându-şi lava în demenţe
şi suferinţa-n mări şi-n cer.
Din când în când ne mai trezim,
ne pomenim în voi trăind,
ecouri albe, depărtări,
ne bântuie, cărări smintind…
Himere răsfirate – noi –
în veacu-acesta
cangrenat,
vulcanică esenţă – voi –
E craniul lumii-mprăştiat.
BOGĂŢIE
Noapte de noapte
silabele mele
galopează cu stelele,
pasc fulgere,
extazul lor topeşte abisul.
Apoi mi se întorc
sub piele şi ard
până-n zori.
Mă dor.
Totuşi,
dacă-ntr-o zi s-ar rătăci
ce sărac aş deveni.
ORAŞUL
Oraşul
aplecat într-o parte
asmute vulturii ochilor fără lumină.
Caută prada
în carnea străzilor,
sporeşte urletul lunii pleşuve,
curge-n cenuşa sufletului coji
de vise.
Oraşul aplecat într-o parte
arendează nebunia clopotelor.
La Universitate e linişte.
Spiru Haret caută-n asfalt,
un mâine,
un dincolo,
un poate…
Sprijin pentru oraşul aplecat într-o parte.
Ceva, să trezească
adâncul, izvorul, oraşului
aplecat primejdios, într-o parte.
CAUT
Cu fluierele
rupte-n iarmaroc,
de culpa anonimă ce dezbină,
mai caut –
călăuză fără vină –,
în trup năuc,
poemelor, un loc.
Şi-n tălpile de stradă mă strecor,
trăgând în piept
noptatice iluzii,
mai istovesc
speranţe şi confuzii…
Un bob de gând
întors din viitor.
SINGURĂTATEA POETULUI
Poetul singur este inima lumii.
Vâslaş printre
false combustii,
are adesea soarta
nisipului spulberat
de vântul deşertului.
Rareori, firul îşi găseşte
locul în scoică.
Atunci luminează poetul.
Singurătatea îi adânceşte
căderea în libertate.
PRIZONIERI
Suntem
prizonieri nostalgici
în amorţire calpă.
Loc de pripas
unde păianjenul
mărturiseşte
voluptatea captivităţii
pactizând
cu fluturele,
victimă în
zodia strigoiului.
Îngropăm
formule vetuste,
avem tentaţia morbului,
pendulăm
mistuiţi
de false combustii.
Vom înţelege vreodată
vibraţia ţărânei
din care venim?