Ei, și totuși, ce-i cu liberalii?
Liberalii, de care se leagă nașterea României lui Carol I și a României Mari, au început prin a fi roșii în revoluția din 1848, sfârșind prin a contribui în mod esențial la modernizarea capitalistă a țării. Este totodată partidul care a cunoscut cele mai multe fracturi în decursul istoriei sale. S-a rupt în două, în trei sau în patru formațiuni, conduse de obicei de unul sau altul din membrii familiei lărgite a Brătienilor. În 1990, abia reînființat, a dezvoltat o Aripă Tânără, care a început prin a colabora la guvernare cu FSN. Un grup de reformă, inițiat de Valeriu Stoica, l-a adus în frunte pe Quintus după „colaboraționismul“ ceva mai discret al lui Câmpeanu, care nu-și dorea decât funcții parlamentare pentru el însuși. Aripioara Tânără a refuzionat cu PNL-mamă. Din care s-a desprins apoi grupul democrat-liberal. Am colaborat îndeaproape cu PNL, cu grupul Stoica, cu Aripa Tânără. Am fost președintele Consiliului, după fuziunea PAC cu PNL. E partidul a cărui doctrină mi-a venit mereu ca o mănușă. Totodată, partidul în care mi-am pus cele mai legitime speranțe de reformă. Și, în fine, partidul care m-a dezamăgit cel mai mult. Poate și fiindcă am așteptat de la el ce n-am așteptat de la niciun altul. Când am demisionat, mi-am promis mie însumi că-mi voi păstra pentru mine opiniile. M-am ținut de promisiune.Voi încerca așadar să fiu cât mai obiectiv cu putință.
În realitate, de-a lungul timpului, n-au existat doar mai multe facțiuni în PNL, ci mai multe partide cu același nume. Unul a fost acela înființat în 28 ianuarie 1990 și condus vreme de trei ani de Radu Câmpeanu. Al doilea este legat de președinția lui Mircea Ionescu Quintus (1993-2001). Al treilea este acela din prima parte a anilor 2000. Al patrulea este partidul condus de Crin Antonescu și Klaus Johannis, de două ori câștigător al alegerilor prezidențiale, apoi efemer de Alina Gorghiu, în fine, de Ludovic Orban. Pe scena politică a început cu adevărat să conteze după unificarea realizată de Quintus. Când Stolojan a fost propus de Valeriu Stoica drept candidat la președinția României, PNL a urcat rapid de la 8% la 18%, scor păstrat timp de aproape un deceniu. Stolojan a ieșit al treilea la prezidențiale, după Iliescu, și Vadim Tudor. Nu era chiar un succes, dar PNL revenea pe scena politică după o relativă hibernare. Abia în 2019, PNL a profitat de dezastrul PSD și, pentru prima oară de la moartea lui Ionel Brătianu, s-a situat în fruntea eșichierului politic. Întrebarea de pe buzele multora este în prezent ce va face PNL la parlamentarele din 2020. Își va păstra întîietatea? Și-o va consolida sau, din contra, și-o va eroda? Pandemia cu care ne confruntăm s-a produs în cel mai nepotrivit moment pentru guvernul liberal. Părerea mea este că s-a făcut tot ce se putea, în condițiile precarității sistemului medical și ale manipulării politice de către infirmii PSD, care, altceva decât să caute nod în papură și să pună bețe în roate, n-au fost în stare să facă. Întârzieri, ezitări, erori au existat destule, dar e nedrept să acuzăm guvernul Orban de incompetență sau de rea-credință. Dacă va ieși indemn din pandemie, PNL va fi cu siguranță partidul lustrului sau deceniului care urmează.
Un partid înseamnă, în primul rând, oamenii politici care-l compun. Actualul PNL are, în raport cu acela din anii de după revoluție, handicapul unei clase politice mult mai subțiri. Liderii cu autoritate și cu prestanță pot fi numărați pe degetele de la mâini. Verificarea calității materiei prime se observă în politică nu neapărat prin candidații în alegeri. Aceștia sunt, în majoritate, niște iluștri necunoscuți, incapabili să se țină pe picioare fără cârjele votului pe listă. Nicăieri în lume lucrurile nu stau altfel. Verificarea cea mai simplă se realizează prin aleși, de la nivelul primarilor în sus. Consilierii locali, cu excepțiile de rigoare, tot o apă și-un pământ. Parlamentarii, da, ei sunt un factor esențial pentru imaginea unui partid. Și, nu în ultimul rând, miniștrii. Punând în oglindă ultimele trei guverne PSD și actualul guvern PNL, eu, personal, n-am găsit neapărat deosebirile așteptate. Deosebiri care totuși există, dacă luăm ministru cu ministru. Recunosc că nu mai sunt la curent, ca pe vremea când făceam eu însumi politică, cu viața internă și cu oamenii politici ai partidelor. Cei mai mulți, nou-nouți. M-am întors sub acest raport la 1990, când scriam tabletele din Dreptul la normalitate, ca spectator, nu ca participant. Îi cunosc pe unii din noua generație de politicieni din reputație, mai ales negativă, pe alții, foarte puțini, personal. Dar mă informez, citesc, întreb, observ și încerc să-mi fac o idee cât se poate de corectă. Referitor la membrii guvernului în funcție, ce-aș putea să spun? Din felul în care se „văd“ (și, mai ales, vorbesc!) la televizor, m-am dumirit în privința unora chiar înainte de a fi luat cunoștință de c.v.-ul lor. N-am fost niciodată de părerea celor care au numit-o pe Ecaterina Andronescu „Abramburica“. În comparație cu ea, doamna profesoară de limba română Maria Anisie face o figură jalnică. Înainte de a fi ministru, doamna cu pricina a fost șefa PNL pe Capitală. Viceprim-ministru, Raluca Turcan? Cu dezvoltarea! E o glumă proastă. Mă face să visez la atâtea doamne faimoase din PSD-Dragnea: Dăncilă, Olguța, Șaideh și celelalte din aceeași făină trei nule. Nu vreau să te plictisesc, dragă Daniel, cu lista întreagă a miniștrilor liberali, silindu-te la comparații („charismaticul“ Predoiu la justiție, iartă-mă, dar nu mă pot abține!), dar, deși comparaison n’est pas raison, cum e posibil ca PNL să nu fi găsit personalități de prim rang în funcții sau în candidaturi cheie? De acord că Nicușor Dan se numără printre puținii capabili s-o bată pe Gabriela Firea, dar el nu e un liberal, așa zicând, nativ, ci mai degrabă un ecologist sau un ongist, pe care doar orgoliile din USR l-au făcut pierdut pe drum. Deja Valeriu Stoica pusese punctul pe i, în cartea despre liberalism pe care a coordonat-o, afirmând că doctrinele nu mai caracterizează partidele, că stânga face concesii ideologice dreptei și dreapta, stângii.
Îți voi vorbi altă dată despre doctrina liberală, nu neapărat așa cum o ilustrează PNL, ci, în general, ca idee politică majoră în evoluția economică și politică a societăților moderne, România, inclusiv.