Evul Mediu „s-a născut din dispreț“, scrie Bernard Guenée, referindu-se la însăși denumirea sa ambiguă, ca și la consacrarea extrem de târzie (abia în secolul al XVIII-lea) ca perioadă istorică distinctă și analizabilă în manuale. Cartea lui Guenée despre cultura istorică a Evului Mediu occidental și modul în care acesta a scris istorie pleacă și de la câteva precizări necesare privind însuși sensul termenului de „istoriografie“. Între posibilități, o reținem și pe aceea de interes pentru literați, de „istorie literară a cărților de istorie“. Guenée scrie așadar despre istoria istoriei (inclusiv la nivel de discurs), despre ce a însemnat istoria ca disciplină în Evul Mediu, perioadă din cunoștințele precare ale căreia specialistul contemporan nu mai are de ce (teoretic) să se mai adape azi. Aprecierile standard privind istoriografia acestei epoci vizează, invariabil, reculul scrierilor istorice medievale față de principiile formulate mult mai bine în antichitatea greacă, urmărind eventual doar recalibrarea noii științe, prin enorme poticniri, până la regăsirea extrem de târzie a gloriei începuturilor sale. Astfel, cum cucerirea pozitivismului în știința istorică se produce abia în secolul al XIX-lea, popasul unui erudit precum Guenée în lumea acestor secole atât de vechi și de greu utilizabile bibliografic trebuie să răspundă, desigur, și întrebării „de ce“. Ce ar mai trebui să ne intereseze la o astfel de istorie?
Ca răspuns, Bernard Guenée declară că le poartă mult respect acestor colegi îndepărtați, cei mai mulți călugări de prin scriptorii medievale sau chiar menestreli pe la curți senioriale, practicanții unei discipline care nu și-a arogat mult timp nimic mai mult decât meritul de a sluji teologia; și care, în calitatea ei de știință auxiliară, a mai slujit, de asemenea, dreptului și artelor (artelor liberale, desigur, adică tot unor științe; de altfel, această traducere, golită de orice atribut, apare tot mai des în română și ne obligă să capitulăm în fața traducătorilor ei sau să adăugăm singuri nota explicativă).
Câteva principii pentru o bună înțelegere a istoriografiei medievale sunt binevenite, întrucât scutesc cititorul de așteptări înșelate. Istoria blamată de postmoderni pentru că este o history (his story) – nu și o herstory, de exemplu, îi reproșează feminiștii – a fost astfel și pentru că a pornit de la baze mai totdeauna modeste și practice în chiar miezul prejudecăților inerente: călugării abațiilor occidentale din Evul Mediu timpuriu care se îndeletniceau cu scrierea de istorie nu beneficiau cel mai adesea, cum ne imaginăm, de biblioteci vaste și nici nu și-au propus, mai devreme de secolul al XII-lea, să adune în scrierile lor toată cunoașterea universului. Ajută să știm, de asemenea, că voiau de multe ori doar să înregistreze și să legitimeze posesiunile propriei lor mănăstiri, sau că scriau, în caz de altceva, cel mult o istorie compilativă, dictată masiv de arbitrarul bibliotecii deținute de mănăstire. E util de reținut și că înțelegeau – asta în orice caz – istoria ca narațiune a unor fapte și oameni memorabili, deci că ar fi omis oricum tot ceea ce ieșea din sfera acestor interese limitate. Același principiu s-a manifestat și în istoria curților princiare sau senioriale, una foarte apropiată, de altfel, de literatură. În acest caz, se scria istorie inclusiv ca un gen de divertisment pentru principi, și dispărea, în consecință, însăși ideea de autoritate, de autenticitate (termen care nu se referă în vremea aceea la originalitate, ci la modul în care istoricii Evului Mediu își autorizau scrierile istorice recurgând la spusele „autentice“ ale unor magiștri).
Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că o istorie de tipul simili-literaturii produse de joculares Domini (acești „jongleri ai lui Dumnezeu“) care erau istoricii de curte seniorială le stârnea disprețul istoricilor din mănăstiri, desigur acri, plicticoși, totuși preocupați cel puțin în principiu de ideea unei istorii adevărate, adică a uneia de erudiție și care să se desprindă de fabula. Guenée explică printr-un asemenea dispreț inclusiv renunțarea la rime și trecerea istoriei la proză, ca efect de apărare și dezicere de fabula, adică de istoria neadevărată din pura fabulație. Însă, dacă între historia și fabula despărțirea apelor se produce cu mai multă claritate, ceea ce încă afectează credibilitatea producțiilor de istorie medievală este îmbinarea historiei (definită ca discurs care spune adevărul) cu argumentum (discursul care relatează nu atât adevărul, cât verosimilul). Această disjuncție, preluată din retorica antică, desparte în teoriile discursului istoriografic historia de argumentum tot astfel cum, la vremea ei, filosofia adevărată (cea socratică) se despărțea de purele sofisme, adică de manipularea din varii interese a adevărului axiomatic. Iar în final, nu despărțirea discursului istoric medieval de fabula (istoria făcută din invenții cusute cu ață albă) rămâne problema recuperatorilor actuali ai acestei „științe“ învechite, ci chiar granițele foarte labile dintre historia și argumentum, adică ceva ce, în termenii actuali, vizează clasicele acuze de partizanat aduse istoriografiei medievale, imposibilitatea ei (chiar lipsa de dorință) de a oferi o imagine obiectivă asupra trecutului.
Le sunt cunoscute, de altfel, românilor diferențele (inclusiv valorice) pe care le operează istoria noastră literară între cronicarii moldoveni (obiectivi, patrioți, responsabili) și cei munteni (subiectivi, partizani, fără tradiția continuității în raport cu predecesorul). Or, exact ca aceștia din urmă se prezintă adesea școli întregi și secole lungi de istoriografie medievală occidentală, cu sincera convingere a scribilor lor că istoria este a oamenilor mari, deci nicio laudă și nicio exagerare nu trebuie precupețite. Este, de aceea, utilă înțelegerea limitelor unei astfel de istorii și, mai mult decât oricând, aplicat principiul sănătos „Before you study the history, study the historian“, cum spun metodologii actuali (și slavă Domnului, aceștia sunt greu de păcălit). Niciun specialist, prin urmare, nu mai pleacă la acest drum, în vremurile noastre, cu speranța că istoriografia medievală îi va spune „adevărul“. Dar fascinația singură pe care o exercită istoricii medievali, ca și studierea contextului și a strategiilor din spatele producerii acestor (ne)adevăruri, sunt suficiente încă pentru a trezi în mulți pasiuni de cercetare care-i țin toată viața.
În plus, producțiile istorice ale Evului Mediu rămân, în naivitatea sau manipulările lor, o adevărată pepinieră de idei și de obsesii, bună oricând, chiar și când premisele lor sunt eronate, pentru studii axiologice, politice și de imaginar științific. De exemplu, oricât de diferiți, istoricii Evului Mediu se asemănau, invariabil, în înțelegerea liniară a timpului, o percepție nouă, de tip creștin, care presupune că istoria umană se raportează la un scop, iar acesta este a doua venire a lui Hristos și mântuirea. Această așteptare, adesea prea nerăbdătoare, a adus în miezul științei lor narative obsesia calculelor și a numerelor. Este perfect lămuritor, în această istorie de erori, de ce sfârșitul lumii li se tot arăta la capătul unor lungi calcule matematice ca având să vină ba într-un moment, ba în altul; fiecare spera în felul lui. Iar la fel de slabe ca matematica le erau și cunoștințele de geografie sau despre cosmos. Totuși, a înțelege cum se înșelau presupune, de fapt, a le reconstitui tocmai cultura istorică și bibliotecile, deci până la urmă a face chiar istorie.
Către finalul Evului Mediu, Guenée semnalează și apariția unui tip de istoric mai apropiat de cultura și epistemologia modernă. Ne apropiem de epoca Renașterii și istoricul de cabinet sau istoricul de cancelarie italian (sau ceh, sau polonez etc.) constituie un tip diferit de istoricul călugăr sau de cel curtean. Apare acum un istoric secretar, remunerat simbolic de instituția pe care o servește, și care se apropie, prin tipul de documentare, elaborare și compunere a textelor sale, de scrierea viitoarelor istorii naționale. El nu are nici libertatea anticarului (un gen de istoric amator, complet independent, care se bucură să își scrie mărturiile și memoriile asemenea unui hobby), însă nu e marcat nici de servituțile celor care așteptau o răsplată generoasă (în ceruri sau de la un cap încoronat). Despre Flavio Biondo, de exemplu, secretarul papei Pius al II-lea, acesta va spune, la moartea în 1463 a angajatului său, că a „murit sărac, așa cum se potrivește oricărui erudit“ (p. 61). A scris prin urmare dezinteresat sau, cum spune Guenée, a „gustat fără remușcări plăcerea calmă a unei erudiții inutile“ (ibid). Este interesant să observăm aici și diferența față de modul în care istoricul se „profesionalizează“, într-un mod cu totul opus magnificenței de care, în aceeași perioadă, ajunseseră să se bucure mari universitari ai epocii, adesea teologi sau retori, cărora succesul în universitățile Evului Mediu târziu le construia o carieră, aducându-le chiar venituri de lux și o viață de aristocrați. Se pare că, în comparație cu ei, profesia de istoric nu reușește să producă nimic asemănător, explicație ce ține de însăși modestia condiției istoriei, una care se desprinde doar lent și nesigur de disciplinele auratice care o înconjoară.
Totuși, o evoluție a istoriei în sensul comun este certă în Evul Mediu. Trebuie înțeles și onorat fiecare din câștigurile ei: trebuie amintită, de exemplu, schimbarea de accent de pe o istorie narativă pe o istorie a izvoarelor diplomatice, precum și modul în care, în raport cu comentariul critic, istoricul medieval își exersează treptat discernământul și chiar dezvoltă, cu pași mărunți, o mică deontologie profesională: există istorici medievali care compilează toate sursele posibile cu privire la obiectul istoriei lor, privându-le de orice comentariu personal, dar apar și istorici care vor selecta sursele și le vor elimina pe cele necreditate de ei sau pe cele contradictorii. Mici comentarii, uneori stereotipe, se adaugă în timp, dovedind că istoria este un gen (sau un ansamblu de genuri, dacă ne gândim la cronici, anale, biografii etc.) ce nu s-a simțit vizitat de muze și care și-a căutat cu multe precauții și dificultăți propriul discurs.
Până în prezent metodologia scrierii istoriei rămâne o filosofie în sine, un domeniu fascinant în fond, din care, cu luxul subiectivității pe care mi-o pot permite venind dinspre literatură, îmi va plăcea mereu să îl citez pe istoricul britanic Theodore Zeldin, spunându-le studenților săi: „Sunt de acord cu Mommsen că nu poți să-i înveți pe oameni să scrie istorie. (…) Istoria originală reflectă o minte originală și nu există nicio rețetă care să producă așa ceva“ (tr.n). Însă, cu excepția povestitorilor de la curți, istoricii Evului Mediu sunt departe tocmai de asemenea îndrăzneli: ei semnifică pentru noi exact acea epocă de rigiditate teologică și politică în care rețetele erau căutate cu un amestec de timiditate și ardoare. Și prin asta, ei sunt – cu butada lui Guenée – niște pitici pe umerii cărora ne-am cocoțat chiar noi, uriașii.