Vecinii mei, chelnerița, contabilul, jurnalista, instalatorul astmatic și cei doi informaticieni negri, gay, intră întotdeauna în panică atunci când cineva latră insulte și înjurături pe culoar. La început se irită în tăcere, instalatorul începe să se sufoce, apoi se enervează, vrea să participe, să urle…, soțul gay aruncă și el un „nu vă e rușine“ retoric prin ușă, dar niciunul nu are curajul să iasă pentru (se înțelege de la sine) a se lua la harță sau, dacă e nevoie, la bătaie cu intrusul, pentru ca totul să reintre în normal, adică să ne putem deda în pace și cu ardoare la atât de necesarele activități frivole care favorizează somnul.
(„Intrusul“ se oprește de obicei la ușa mea… Prin urmare, cutuma agasantă a salutului cotidian între vecini mie nu mi se aplică. Ăsta să fie motivul pentru care ies din hrubă ca să negociez cu scandalagiul? Cine restabilește, deci, onoarea nocturnă a coproprietarilor?…)
Pe vecinii lui Laure-Pascale nu îi cunosc, știu însă că e unul în garsoniera de alături (prima ușă pe dreapta) care înfruntă canicula la bustul gol, supărat, prompt întotdeauna să intervină. Dar tămbălăul făcut de Vandal, plin de conotații vulgare, bărbătești, i se pare deocamdată ieftin și stereotip…
După toate aparențele, domnul Vandal încă nu s-a dezbătat și se pare că nimeni dintre vecini nu ține să-și agrementeze seara asta sahariană cu un diferend pasional, mai bine așteptăm ca Laure-Pascale să deschidă, pentru ca cearta să se petreacă „în privat“, la ce bun să-ți faci griji pentru femeiușca asta, nu ne privește pe noi ce porcării a făcut, vecinul nu stă la discreția (sic!) a dobitocilor și a cretinilor, vecinul e garantul serios al pactului universal de armonie și bună înțelegere din spatele ușii închise cu trei zăvoare. Până la urmă, exercițiile de elocvență ale imbecilului ăsta excitat sunt mai originale decât eufemismele fecale de la televizor…
„Femeie, pe lângă tine eu sunt un monden voluptuos în orașul ăsta nerușinat! Deschide! A venit stăpânul! Gata cu ejacularea de catifea! O să te debarasez de curul ăla obraznic o dată pentru totdeauna! O să ți-l arunc pe fereastră!“, urlă ca un veritabil gentelman mondenul Vandal.
„Poate că nu e acasă“, își zice într-un târziu gospodarul țeapăn din garsonieră, care înfruntă canicula în chiloți, agasat, gata mereu să intervină, însă reținut acum de un fel de solidaritate masculă cu Vandal (ce bărbat nu a fost, măcar o dată-n viață, refuzat cu o satisfacție sadică atunci când a avut și el nevoie, pe nepusă masă, de o „mân gâiere pul sio nală“?); reținut, pe de altă parte, și de sacoșa de beri pe care le-a supt…
Așadar sunt doi acum care se străduiesc să o înnebunească, scrântitul literar care stă în fața ei, excitat de vocile pe care le aude, agasant, pueril, și celălalt, debusolat de neant, perturbat de grija intrepidă de a i-o trage, o mai și spune în gura mare… Care e soluția? Să trimită paiața în întâmpinarea măscăriciului?
„Totuși, Virgile, nu înțeleg… De ce nu m-ai prevenit mai devreme? Cu intuiția ta de mare poet… În loc să mă îmbrobodești cu poveștile tale…“
„Nu m-ai lăsat… A trebuit să cânt, să mă dezbrac, să mă gândesc că va trebui să fac față pulsiunilor tale criminale…“
„Nu era decât un joc, Virgile. Un joc… Ce facem acum? Că tot ai venit să mă salvezi… Cum o să faci?“
„Cu cine vorbești acolo, putoare? Deschide odată! Ha, ha! Să știe toată lumea că pe mine mă cheamă Vandal!“
„Așteaptă să-ți vină rândul!“
Surpriză, tăcere pe culoar. „Așteaptă să-ți vină rândul“ are mai mult efect decât „chem poliția“ sau „vezi că ies cu cuțitul la tine“, prin urmare Napoleon nu a existat, altminteri nu poți înțelege că smintitul se cumințește o clipă ca să digere, deconcertat, sugestia.
În general, un om atins de revelație, de o fericire bruscă sau cuprins de ghearele fricii se ridică, își umflă pieptul, ca să poată înfrunta misterul, nu-i așa Virgile, dar tu înaintezi către ușă ca un ogar mutilat târându-și membrele inferioare…
Simțul datoriei, de care încearcă să dea dovadă poetul nostru în slip mov, o scârbește pe Laure-Pascale, așa că îl oprește. Să înfrunți în postura asta un zdrahon furios precum Vandal înseamnă să-ți autentifici delirul, mai rău, să faci act de obediență scheunând în loc de bună ziua…
„Vandal, o să deschid ușa. Dar promite-mi că te comporți ca un om civilizat.“
„Am înțeles… Aștept cuminte să-mi vină rândul.“
„Nu știu la ce te gândești tu, dar te înșeli.“
„Bineînțeles că mă înșel, curva naibii!“
Atunci Virgile își impune o expresie facială acomodantă (de plăvan moral, ca să fiu mai exact, oximoron „de o claritate obscură“, ar zice Corneille). Ce dacă e în chiloți, în zilele noastre prestanța nu mai vine din virtute, așa că trupul greoi al Vandalului turmentat de dorințe nu va fi ispitit de niciun fel de nevoie belicoasă la vederea poetului în felul acesta flatându-l, arătându-i-se în neglijeu, forță a cochetăriei care îmblânzește… Mă înșel?
Ultim detaliu, Virgile își așază mai bine coaiele în slip, îngeri odihnind peste frumusețile vieții.
Laure-Pascale rămâne cu gura căscată: nu cunoștea gestul ăsta, nu a văzut niciodată un bărbat executându-l, e fascinată, o, doamne… Așa că se simte încurajată să-i arate că apreciază mult gestul și, postmodern (ecce!), mimează ghilimelele cu degetele, bate din piciorușe, la naiba cu mic-burghezul obtuz care face act de indignare morală pe la uși.
„Încântat“, zice Rasteau.
Pentru prima dată în toată povestea asta Laure-Pascale îi zâmbește individului care până acum a scârbit-o. Să-i mulțumim lui Vandal?
Plin de curaj, Virgile Rasteau își drege vocea, analizează situația, ia cu infinite precauții mână frumoasei de lângă el și o sărută, încercând iarăși un ochi-în-ochi (bărbat galant); ochi-în-ochi încă o dată ratat, dar nu contează, e doar o formalitate, Virgile e mulțumit.
„Plăcerea e de partea mea, Virgile.“
„Vă bateți joc de mine? Vreți să dărâm ușa? Nu rag destul de clar? Tu ce vrei, bă? La loc în coteț, umflatule!“
„Cu cine vorbești așa, Vandal?“
„Un rugbist obez care a ieșit pe culoar în chiloți…“
Laure-Pascale îi cere scuze prin ușă vecinului pilit.
„Sparge ușa, fiule, nu vezi că te ia la mișto? He, he…“, zice ăla.
„Gata! Sparg ușa!“
Dar ușa se deschide, încet, scârțâind, pleoapă de ciclop resemnat, refuzat de nimfa albă, într-adevăr, orice ușă e o pleoapă impasibilă care tot închizându-se și deschizându-se sfârșește într-o zi prin a scârțâi.
Îi cade fața matahalei afumate la vederea plasticii și a tulburătoarei ținute a lui Rasteau. Mutra de mops își trădează, sufocându-se, furia, eretismul mental, senti-mental, sadic-anal, ar fi trebuit să accepte provocarea, să se precipite sălbatic spre (dar care îi e țelul?)… Din fericire își arată doar colții, zâmbetul bâlbâit, jenat, celălalt îl liniștește, zâmbet luminos, rânjet contra rânjet, mârâit contra mârâit, ogarul împotriva buldogului…
Vandal în cearcă o privire întărâtată peste umărul poetului în chiloți, privirea i se înmoaie însă repede: cum a putut să lase să-și ia zborul o astfel de femeie, cochetă, viperă fină, frumoasă?
Prea târziu, dragă Vandal, regretul e îndreptățit, poate că dacă te-ai fi apucat de băut cu ceva ani în urmă…
Însă când vede mâna viperei lui frumoase pe umărul lui Rasteau vede dovada pe care o așteaptă de mai bine de o jumătate de oră (la ușă…). L-a înlocuit deci cu hahalera asta, cu slăbănogul ăsta deșelat, urâtă consfințire! Și maioul roz al fanfaronului, fracul matadorului de discotecă…
Tăcere încordată. În mintea lui Vandal un alt Vandal constată cu răutate ravagiile închipuite ale patimilor pe chipul femeii pe care o servea cu sexualitatea lui infantilă, el, atât de virtuosul director de agenție bancară la Saint Cyr l’Ecole, care nu cunoaște decât pasiunea iliacă, nunta de argint a caracterului anal…
Dar faptul că-și amintește de ea ca de un bibelou viu, cu daruri senzuale neliniștitoare pentru Vandalul de altădată, înfricoșându-l fie și numai visând la nurii ei (de obicei pe drumul de la birou spre casă), nu-l împiedică să își aducă aminte și de altceva: că e în continuare beat, deci un măgar inspirat în obrăznicia lui, și prin urmare că trebuie să se dea viteaz în fața gringaletului, dacă vrea să-și recucerească dulcineea, fiindcă dacă face acum pe guguștiucul o va pierde pentru totdeauna…
Dar (în serialele zise psihologice există o întrebare la mare modă și de care se face paradă întotdeauna după ce nenorocirea s-a petrecut; e o întrebare retorică, pusă aiurea și degeaba, parcă pentru a obliga personajele și actorii să se justifice ori să arate că s-au înșelat acceptând rolul sau (eufemism atroce) „ca să înțeleagă“:) cum s-a ajuns la situația asta?
Oricare ar fi răspunsul, importantă este însă urmarea logică a evenimentelor. Ca atare, în urma vijeliei de întrebări care tulbură și mai tare lucrurile în mintea lui Vandal (cum poți să accepți că Laure-Pascale a stat în brațele unui astfel de maimuțoi?), suita evenimentelor detronează logica răspunsurilor posibile: „omul este un mamifer trist, care se piaptănă“.
(Fragment din romanul în lucru Amorexia)