Această întrebare determină, de fapt, ceea ce numim istorie contrafactuală, adică acea istorie care poate deveni cu totul alta în funcție de modificarea unui element decisiv din desfășurarea ei. Bunăoară, ce ar fi fost dacă Napoleon câștiga la Waterloo sau dacă arabii, în secolul al șaptelea, treceau Pirineii… Anii trecuți, la noi a apărut un volum colectiv, coordonat de un istoric militar american, Robert Cowley, volum care propunea tocmai asemenea jocuri. Bineînțeles, colaboratorii fiind profesori la universități americani, se ocupau cel mai mult de războiul lor de secesiune, dar aveau în vedere și episoade din istoria veche, bunăoară invazia mongolă de la 1241. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu murea Odogai, cel de-al treilea fiu al lui Gengis han? Probabil că Europa nu ar mai fi fost Europa, nu am fi avut Renaștere, opere de artă, nimic. Mongolii ar fi ajuns la Atlantic și ar fi „mankurtizat“ fără milă popoarele pe care le-ar fi cucerit, numai că liderul lor murind, comandanții principalelor corpuri de armată s-au dus la funeralii și au amânat invazia… Cam în așa manieră rezolvă istoricii militari americani diverse probeme… Dar pe noi nu ne interesează asemenea subiecte, deoarece avem un altul care pentru istoria noastră contemporană este de-a dreptul pasionant.
Îmi amintesc că, pe vremuri, am dezbătut cu Florin Constantiniu această problemă și m-a onorat faptul că el vedea cam la fel lucrurile. Dar despre ce e vorba? Istoria noastră contrafactuală are în vizor raportul dintre Dej și Ceaușescu. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost aceea legată de ordinea guvernării lor. Știm foarte bine că Dej a fost înainte iar Ceaușescu după… Dar dacă ar fi fost invers? Ce s-ar fi întâmplat cu poporul român? Ar fi avut parte de o soartă mai bună? Sau de una mai rea? De vreme ce destinul a vrut să-i așeze pe cei doi lideri comuniști în ordinea cunoscută înseamnă că așa a trebuit să fie și nu altfel. Numai că mintea omului este iscoditoare și nu se poate resemna. Florin Constantiniu îmi spunea că dacă Dej ar fi fost la putere în intervalul 1965-1989, am fi dus-o mult mai bine. Dej era un conducător de tip Jivkov. Nu ar fi accelerat procesul de industrializare, nu ar fi demolat satele și orașele, nu ar fi ținut morțiș să plătească până la ultima centimă datoria externă a țării, știind că reprezintă un efort prea mare pentru oameni. Nu ar fi construit nici Casa poporului și în orice caz nu ar fi avut planuri megalomanice. Revoluția din decembrie 1989, cu peste o mie de morți, nu ar fi avut loc. Dej ar fi fost debarcat elegant de la putere printr-o discretă și eficientă lovitură de palat. Nici nu ne-am fi dat seama că în fruntea partidului și a statului se află un alt personaj. Deci lucrurile ar fi stat altfel. Dar… Mi-am permis să-l întrerup pe Florin Constantiniu. Da, aveți dreptate, dar cu o condiție, aceea ca în 1965 Dej, venit la putere, să mai aibă ce guverna. Adică? m-a întrebat reputatul istoric. Simplu ca bună ziua, am vrut eu s-o fac pe deșteptul, dar vocea îmi era încărcată de amărăciune. Foarte simplu… În perioada stalinistă, un conducător precum Ceaușescu nu ar fi cunoscut în cruzime și ferocitate nici un fel de opreliști. A fost el în stare să omoare țărani în Vrancea și în Dobrogea fiindcă s-au opus colectivizării, – și nu avea puteri depline –, ce ar fi făcut atunci dacă i s-ar fi dat pe mână toată puterea? Pol Pot ar fi fost pe lângă el un biet mielușel. În anii optzeci, fiindcă nu mai putea să pună în funcțiune un nou Gulag, a dărâmat case până n-a mai putut. Era modul său de-a-și exprima furia și de-a schimba până la mutilare fața orașelor și a satelor. Dar într-o perioadă când oamenii erau încărcați cu lopata și duși la pușcărie, aflat la timonă, cum am spus, nu ar fi avut limite. Nu este exclus să fi vârât în lagăre jumătate din populație. Ura sa pe intelectuali, pe burghezi, pe chiaburi, pe tot ce era alfabetizat și vorbea o limbă română curată, ar fi explodat. Stalin, pe bună dreptate, s-ar fi putut mândri cu un asemenea discipol.
Florin Constantiniu m-a ascultat cu atenție și a zâmbit. Cred că el, ca om de stânga, nu privea chiar cu simpatie revărsarea mea nestăpânită, dar până la urmă a fost de acord. În seara aceea am stat de vorbă și despre altele, știu că pregăteam un interviu pentru „România liberă” și, dacă nu mă înșel, i-am și propus să facem o carte împreună, o carte de discuții, dar de proiectul respectiv nu s-a ales nimic. Principal este însă că pusesem cumva degetul pe rană. Fără să fie o minte speculativă, Florin Constantiniu era un om credincios, dovadă că uneori stânga și credința pot merge foarte bine împreună, și fiind credincios afirma că dacă lucrurile au fost puse pe un anumit făgaș, orice abatere de la respectivul făgaș are chiar semnificația unui păcat.Cu alte cuvinte, succesiunea legitimă este aceea pe care a creat-o istoria: Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu și nu invers. În cazul celălalt am fi avut, desigur, niște avantaje, dar a nu se uita, cu Dej la cârmă, în august 1968 invadam și noi Cehoslovacia, nu mai venea Nixon să ne viziteze peste un an și tot așa… În materie de politică externă eram perfect aliniați, fără pic de personalitate. Dar iarăși, toate cu o singură condiție: ca în 1965, la faimosul congres nouă al PCR, conducătorul ales să mai aibă pe cine guverna. Așa că, am conchis amândoi, mai bine că au fost dărâmate niște cartiere iar oamenii au rămas în viață. Invers, aveam și acum vechiul cartier Izvor Uranus, dar memoria ne-ar fi fost cernită de milioane și milioane de victime.
În istorie, am reținut o altă concluzie a acelei minunate discuții, trebuie avut în vedere licărul de caritate. Aceasta nu e o notă sentimentală, ci o susținere a faptului că istoria, oricât de barbară și de absurdă ne pare uneori și chiar așa este, de fapt, nu curge la voia întâmplării și undeva, sus de tot, există o privire care o dirijează. Iar privirea aceasta e muiată în lacrimi. Domnul știe că două trenuri se vor ciocni, dar nu intervine pentru a opri catastrofa. De ce nu intervine? Aici se ascunde un mister teribil. Chiar dacă nu face nimic, Domnul are inima îndurerată. Pe noi, în secolul XX, ne-a scăpat de o mare nenorocire, apărând cronologia celor doi lideri. Deși comunismul nu a putut fi evitat, cel de Sus tot a avut grijă de noi…