Personajele călătoresc, ilustratele la fel. Şi unele şi altele povestesc întâmplări, descriu peisaje, trădează emoţii – altfel spus, transportă sens. De la Sinaia la Bucureşti, ca trenul de plăcere din Momentele lui Caragiale. De la Techirghiol la Bucureşti, ca Austro-Daimler-ul lui Fred Vasilescu. Exact precum metafora (gr. , „transport“), cartea poştală nu e doar o figură de stil, un substitut metonimic al locului de vilegiatură reprezentat alb-negru sau color, ci şi o companie de transporturi care-l poartă pe cititor spre destinaţie, cu aceeaşi promptitudine ca C.F.R.-ul sau S.T.B.-ul. De altfel, Cristian Popescu mărturiseşte, într-un poem din ciclul Cuvânt înainte, că şi-a făcut o Tradiţie din a păstra „colecţia de vederi din toate staţiile în care opreşte douăşase“, precum şi din a unge fereastra tramvaiului cu lac de unghii „ca să strălucească priveliştile“.
Întruchiparea vie a paralelismului dintre cartea poştală şi mijlocul de transport – pe două, patru sau mai multe roţi – e protagonistul schiţei lui Caragiale Aşa să mor!: un tânăr elegant, vioi, deştept, şi, mai presus de toate, „om umblat“ perorând încontinuu, pe toată durata călătoriei de „peste cinci mii de kilometri în drum de fier“ care-l aduce în Bucureşti după o escală la Budapesta. „Pe la Chitila, am îndrăznit să-l întreb pe omul meu ce e de felul lui. Am aflat… E voiajor… în branșa ilustrate, poștale… Cu toată veselia lui, are cauze să fie trist: fiind ocupat în Olanda cu așteptarea ușurării reginei Wilhelmina, a scăpat ocazia să lanseze o serie de ilustrate române pentru jubiloi.“
Spre finalul Drumului ascuns, Drăgănescu se întoarce în ţară cu trenul din Elveţia şi, la Predeal oprirea fiind mai lungă din cauza unei manevre, îşi aminteşte că Elena l-a rugat să-i scrie de pe drum. După ce cumpără în gară o ilustrată de la un negustor ambulant, începe să cumpănească, „cu sprâncenile ridicate“, ce ar fi mai potrivit să aştearnă pe hârtie. „Va scrie că a ajuns bine la Predeal. Dealtfel, chiar era bine – afară de oboseală!… Dacă însă, cu acel prilej, ar scăpa şi de sfatul ce vroia să-l dea Elenei, strecurându-l acolo într-un cuvânt? O laşitate îl împingea şi îl oprea totodată. Adăugase în fugă: «Ar fi bine să răreşti pe maestrul Marcian din pricina băiatului, pe care-l strică cu jocurile.» Pe carta imprimată cu: «Salutări din popasul Carpaţilor» şi ilustrată cu munţi albi, reflecţia pica din pod. El însă era bucuros că a lichidat.“ Ajuns în Gara de Nord, papa de Bucarest se simte rău şi cere şoferului să-l ducă direct la Sanatoriul Walter, dar esenţialul a fost deja consemnat, ştampilat şi expediat: „Sosit cu bine la Predeal. Ar fi bine să răreşti pe maestrul Marcian, care strică copilul.“ În aceeaşi zi fatidică, la Beau Site soseşte nu doar ilustrata cu popasul Carpaţilor, ci şi o telegramă care-i face pe Elena şi pe amantul ei să simtă un gol sub picioare, datorat „balastului“ care le-a umplut existenţa şi acum a dispărut dintr-o dată, prin miracolul corespondenţei fulger: „Domnul Drăgănescu decedat în sanatoriu ora două noaptea, sincopă cardiacă. Condoleanţe. Walter.“
Ilustrata are de-a face cu trans por tu rile amoroase – o demonstrează şi episodul din Patul lui Procust în care Fred Vasilescu zăreşte în dormitorul Emiliei fotografia, prinsă de marginea oglinzii, a logodnicului ei cu mustăţi războinice. Absurdul situaţiei îi aminteşte de vremea când, împreună cu câţiva colegi de liceu, frecventa bordelurile „cele mai mizere, aşa cum numai într-o capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordele“. În astfel de locuri rău famate unde ritualul amorului venal se reducea la gesturile şi vorbele strict necesare, văzuse nu o dată cărţi poştale ilustrate şi fotografii, pe care le-a crezut „adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dându-i iluzia vieţii de familie“, până ce, într-o bună zi, a descoperit că ele erau adresate chiar femeilor pe care le frecventa: „Să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ţie, şi lui Costică“, sau agramat şi insistent: „Salutări de la Galaţi, ceai făcut cu ce am vorbit…; despre haine nu spune nimic… eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteţ vorbă Marii“. Sub ochii uimiţi ai adolescentului încă ingenuu se desfăşoară astfel o lume care „nu numai că nu intra stânjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaţă normală cu aceste femei şi aceste camere; atâţia, nu numai că nu căutau să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris.“ Din perspectiva unor asemenea reminiscenţe, pachetul de scrisori ale lui Ladima trimise Emiliei Răchitaru, legate cu panglică roz şi oferite spre lectură lui Fred, devine şi mai patetic…