1.Vă rugăm să alegeți dintre cărțile apărute în intervalul decembrie 2019 – noiembrie 2020 unul sau mai multe titluri (poezie, proză, dramaturgie, critică și istorie literară, traduceri) pe care le-ați remarcat pentru valoarea lor. De asemenea, vă rugăm să motivați alegerea / alegerile dumneavoastră printr-un comentariu critic al volumului / volumelor alese.
2.Vă invităm și să nominalizați, pentru același interval (decembrie 2019 – noiembrie 2020), dintre aparițiile editoriale care v-a(u) dezamăgit cel mai mult. Și la această categorie, argumentați opțiunea dumneavoastră prin tr-un succint comentariu critic.
(Red.)
Mircea ANGHELESCU
Dintre cărțile apărute și citite am selectat doar trei: Romanul În așteptare de Mihai Zamfir, cel maI bun roman de până acum al autorului. Este un text rafinat, plin de capcane culturale, cu unele fraze parodice și cu trimiteri la Proust, G.M.Cantacuzino sau Ionel Teodoreanu, cu o subtilă desfășurare a variantelor așteptării (personajelor, dar și ale cititorului) și un substrat cu posibile valențe politice, de pildă privind majoritatea antipatică („dar când nu este ea antipatică?), un roman bine construit și bine scris. În al doilea rând, prozele lirice ale Monicăi Pillat din Dansul memoriei, care vibrează delicat sub nostalgia unui trecut advers, dar întru totul dominată de figura tragică a tatălui, și versurile lui Horia Bădescu din volumul antologic O sută și una de poezii unde sunt multe texte (sonete și ronsete) de un lirism al toamnei noastre care mă emoționează: „Doamne, parcă nu mai e pământ!/ De tăcere-s toate câte sânt,/ ceața parcă nu se mai ridică…“
Daniel CRISTEA-ENACHE
1.Iată o listă a acelor cărți pe care le-am recenzat în România literară (tot în intervalul decembrie 2019 – noiembrie 2020), considerân-dule valoroase. Cred că lista vorbește de la sine: Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria (ART), Vasile Igna, Periscop (Cartea Românească), Mircea Mihăieș, O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (Polirom), Răzvan Voncu, Poeți români de azi, I, ediția a II-a (Școala Ardeleană), Ioan Moldovan, Multe ar mai fi de spus (Cartea Românească), Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ediția a II-a (Cartea Românească), Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan (ART), Ovidiu Genaru, Cartea lui Mircea. Canal (Junimea), Horia Gârbea, Ceasornicarul. 10 ani de poezie (Neuma), Liviu Ioan Stoiciu, Stricarea frumuseții, prefață de Gheorghe Grigurcu, laudatio de Ion Pop (Rocart), Ion Pop, Lista de așteptare (Limes), Markó Béla, Iartă-ne, Ginsberg, traducere din maghiară de Kocsis Francisko (Curtea Veche Publishing), Laszlo Alexandru, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvântul, prefață de Alexandru Florian (Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“/ Cartier), Dan Cristea, Alte cronici de la Snagov (Tracus Arte), Alexandru Călinescu, Instantanee cu final deschis (Junimea), Vasile Igna, Cartea din vis (1969-2019), antologie de autor (Școala Ardeleană), Sorin Lavric, Defazarea sufletească și alte eseuri (Ideea Europeană), Eugen Uricaru, Grădina Paradisului (Polirom), Dumitru Popescu, Teatrul vârstelor (Hoffman), Gabriel Chifu, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (Junimea), Marin Sorescu, Teatru, prefață de Răzvan Voncu (Cartea Românească), Petru Poantă, Radiografii. Scriitori contemporani, I (Școala Ardeleană), Viorel Padina, Poemul de oțel, ediția a II-a (Cartea Românească), Mihai Zamfir, În așteptare (Polirom), Dorin Tudoran, De bună voie, autobiografia mea, ediția a II-a, postfață de Florin Daniel Dincă (Amphion), Alex Ștefănescu, Eu și comunismul (Curtea Veche Publishing), Răzvan Voncu, Scriitori evrei în cultura română (Hasefer), Leonid Dimov, Carte de vise, antologie și prefață de Ion Bogdan Lefter, postfață de Gheorghe Grigurcu (Cartea Românească). 2.Încadrez la categoria „dezamăgiri“ nu volumele unor veleitari și grafomani, ci, dimpotrivă, cărțile unor autori pe care îi prețuiesc (pentru alte opere ale lor): Dan Stanca, Mila frunzelor (Vremea), Ioan Es. Pop, un somn pe scaunul electric (Tracus Arte/ Charmides), Ion Pop, Cărți la alegere. I. Poeți și poezie (Tracus Arte), Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor (Humanitas). Ca și la cărțile care mi-au plăcut, și în cazul acestora care m-au dezamăgit prefer trimiterea la cronică decât decuparea unui comentariu al meu, din simplul motiv că argumentația și citatele edificatoare se găsesc în cronici.
Vasile DAN
1.Posibilitatea de a citi toate cărțile, să le zicem, bune apărute într-un an, în România anului 2020, este iluzorie. Ca să nu spun mai mult. Cartea nu mai circulă aproape deloc. Librăriile au fost în ultimele opt luni mai mult închise. Unele au pus lacătul pe ușă. Nu există decît două căi de a le procura: fie să-ți trimită cartea autorul însuși, fie editura care a publicat-o. Sigur, și eu aș fi vrut să citesc cărți care au apărut anul acesta și cărora le-am văzut doar coperta reprodusă pe prima pagină a României literare. Sau despre care am citit tot aici în cronicile lui Daniel Cristea-Enache sau Răzvan Voncu. De exemplu l-aș fi citit și eu pe Alexandru Călinescu (Instantanee cu final deschis), Mihai Zamfir (În așteptare), traducerea Irinei Horea ( Roddy Doyle, Zâmbește), Viorel Padina (Poemul de oțel). Dar n-a fost să fie. Desigur, n-au intrat zilele-n sac. Așa că voi alege acum nu una, ci două cărți ale anului (pe care le-am primit de la autorii înșiși), cărți de poezie. Întîi, Ovidiu Genaru: Cartea lui Mircea. Canal (Editura Junimea). O carte șocantă. Nu de poezie pură, sublimată expresiv. Ci una, i-aș zice, ilustrativă, biografică prin asumarea unei suferințe nevindecate. Scrisă de poet în amintirea fratelui său, Mircea Bibire, deținut politic încă în anii adolescenței, între 1948-1950, la Suceava și Târgșorul Nou. Și alte scene de iad, de la Canal, în lagărul de muncă. Poemul lui Ovidiu Genaru ne restituie scene, momente, instantanee atroce trăite de personajul său într-o realitate damnată, sordidă, pusă sub radarul unei expresii acide și inspirate. Poemele desfac, cu ușurință, în evantai, viziuni coșmarești trăite, parcă, aievea. Nu e nevoie de exerciții subtile, hermeneutice spre a le capta: ele sînt de față, aduse chiar înaintea ochilor noștri. O realitate terifiantă, de infern, se desfășoară parcă pe viu. Expresia lirică a lui Ovidiu Genaru arde sensibilitatea celui care o citește, cauterizînd, sau încercînd poate astfel, oroarea faptelor. A doua carte e Execuții-le lui Aurel Pantea (Editura Cartea Românească). Tot o carte reactivă, dar nu la o realitate socială, politică precum la Ovidiu Genaru, ci la una ontologică. Realitatea lui Aurel Pantea nu-i una contigentă. Nici măcar senzorială. Realitatea lui este limbajul. Uneori numit la plural tocmai pentru a-i mai detecta ceva din cutremurele și tensiunile lui interioare. „Limbajele“ lui Aurel Pantea sînt niște poduri suspendate la capătul cărora poetul contemplă Vidul. Sigur, cel existențial. Iar podurile lui sînt tot mai scurte. Și în balansare. Ating, la capătul lor, înghețată, iminența. Un Iov sfîrtecat, dezmembrat, bulversat în ordinea lui identitară, flagelat din toate părțile, e poetul. Un candidat al dezordinii înseși, pe pragul aneantizării. 2. Niciodată producția de maculatură și afrontul veleitarismului literar nu a atins cotele de acum cînd oricine, fără rușine și reținere, își publică inepțiile. Redacția ne este plină ochi, blocată de asemenea tipărituri trimise nouă în speranța deșartă că le vom comenta. Sînt o rușine. Nu le putem comenta nici aici. Salvăm spațiul.
Horia GÂRBEA
În 2020 mi-au atras atenția destule cărți, despre unele am scris cu plăcere. Păcat că volumele circulă prea puțin, parcă lor li s-ar fi impus restricții. Noroc cu autorii generoși! La poezie remarc, în primul rînd, O viață de Gabriel Chifu, volum polifonic, complex, „total“. Nu îl pot ocoli pe Ioan Es. Pop cu Un somn pe scaunul electric și nici pe Hanna Bota cu 33+3, poemele copilăriei. Alți maeștri s-au remarcat prin antologii de autor: Aurel Rău, Grete Tartler. Dintre autorii mai tineri o numesc pe Raluca Faraon (Alchimia memoriei). O mențiune pentru volumul foarte original Recviem pentru o roată bolnavă mintal de Petre Ioan Crețu. La final de an au apărut cărți noi de Simona Grazia Dima și Dumitru Chioaru care merită atenție. La proză, deși au fost volume onorabile, multe nu mi-au impus folosirea superlativelor. Ies din rînd Andrea H. Hedeș cu romanul foarte special, de o factură neobișnuită în literatura noastră, O întîlnire pe strada Hazard, Șerban Tomșa cu Ninge la Iasnaia Polina, apărută în 2020, după un roman foarte bun la finalul lui 2019, Adrian Lesenciuc cu Diez. În genurile mai populare (thriller, SF, policier) pe care mulți le ignoră pe nedrept, dar nu e și cazul meu, am citit cu plăcere romane noi de Emil Lungeanu, Bogdan Hrib, George Arion și de mai tînărul Răzvan Nicula, o speranță, pe un subiect dificil. O carte delectabilă și actuală este proza non-fiction a lui Bogdan Teodorescu din Călătorii prin izolare. Evocări interesante conține și volumul memorialistic al lui Mihai Ispirescu (Istoria divinei mele comedii). Mai bine am stat – și parcă e un obicei – la critică și eseu. Aici ar trebui să numesc multe volume, poate chiar voi omite cîteva prin farsele memoriei. În primul rînd lucrarea rară a profesorului George Volceanov Întoarcerea la Marele Will, esențială pentru cei care-l iubesc și cercetează pe Shakespeare. La paritate cu aceasta aș situa Scriitori evrei în cultura română de Răzvan Voncu și subtilele eseuri ale profesorului Adrian N. Mihalache din Umbra și urma. Aș mai menționa lucrări de Gelu Negrea (Lecturi subiective, curat subiective, dar incitante), Ana Dobre (Miron Radu Paraschivescu), George Vulturescu (original în revizitarea lui Blaga), Constantin Cubleșan care se ocupă, ca puțini alții, de dramaturgi (D. R. Popescu și Valeriu Anania). La volume colective, le remarc pe cele alcătuite de Irina Petraș și, cu voia dvs., Noaptea statuile întineresc, a Filialei București-Poezie a USR, cu 53 de poeți și un titlu dintr-un vers al regretatei Clara Mărgineanu. La publicistică s-a impus cu numeroase volume, dar și cu activitatea curentă de autor de interviuri Cristian Pătrășconiu. Poate nu este frumos să-ți lauzi gazdele, dar nici să le omiți meritele nu e potrivit. În 2020 am fost mai atent la traducerile din literatura universală care – nu avem ce face – o copleșește în atenția publicului pe cea autohtonă, cel puțin la proză. Unele volume chiar m-au impresionat, mai ales prin tehnica și rigoarea unor autori de largă și justificată notorietate precum: Evgheni Vodolazkin, Maja Lunde, Jo Nesbø, Bernard Minier, Liane Moriarty, Colson Withehead (două premii Pulitzer conse – cutive). O revelație a constituit-o pentru mine Yrga Sigurdardóttir (Islanda). Să nu-i uităm nici pe traducătorii lor. 2. Sînt prea demult în lumea literelor ca să îmi fac iluzii. Așa că nici deziluzii nu mai am. Nu mă amăgesc. Nu am dezamăgiri. Un singur lucru știu: un autor bun poate scrie oricînd o carte slabă. Invers nu se poate niciodată. Nici cu poliția! Dezamăgirea mea e doar aceea că fluxul cărților proaste, care le umbresc și le sufocă pe cele bune, ca niște buruieni, e imens. Volumele lamentabile nu pot fi oprite, nici stîrpite, nici măcar de hărnicia lui Covid-19.
Andrea H. HEDEȘ
Anul 2020 va rămâne în istorie din motive nefericite. Cu toate acestea în acest an au apărut câteva cărți esențiale pentru literatura și cultura română. Consider că acestea sunt: Poezie: O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră de Gabriel Chifu, Editura Junimea, 2020. Această carte eveniment readuce poezia la frumusețea sa deplină. Prin înălțimea ideilor și a temelor abordate, prin distincția versului, prin grația cu care poetul transmite emoția. Cuvântul este cale de restaurare a ființei. O poezie elaborată, dar care curge firesc, cu o luciditate ce devine impuls spre transcendent. Prin acest volum se atinge un punct elevat, fericit, atât pentru evoluția autorului, cât și a literaturii române. O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră este, prin toate datele sale, o carte de excepție, remarcabilă în cadrul literaturii noastre. Critică și istorie literară: Scriitori evrei în cultura română, Răzvan Voncu, Editura Hasefer, 2020. Crezând în Necesitatea cuprinderii integrale a literaturii române, indiferent de locul unde a fost scrisă, criticul și istoricul literar Răzvan Voncu realizează un studiu laborios, impresionant prin profunzime și amplitudine, o lucrare necesară și utilă: panorama literaturii scrise de evreii români în ultima sută de ani. Combătând clișee, construind și valorizând, sinteza Scriitori evrei în cultura română analizează prezența evreiască în scrisul românesc, contribuția evreilor români la dezvoltarea literaturii române, pledând pentru realsemitism. Minunata viață a personajelor. Ediția a 3-a revăzută și completată, Horia Gârbea, Editura NEUMA, 2020. Referindu-se la peste 140 de autori și la mai mult de 200 de opere literare, volumul se concentrează pe viața personajelor literaturii române. Efervescent și inteligent, odată cu Minunata viață a personajelor autorul pare a fi găsit terenul de joacă și de luptă ideal. Demonstrații de finețe și rigoare, neașteptate și complexante demonstrații de virtuozitate analitică, sentințe savuroase, incursiuni ironice sau empatice în aspectele concrete ale vieții personajelor și, implicit, în viața societății românești, reliefează această lucrare de interes atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg. Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea Canonului Shakespearian, George Volceanov. Editura Tracus Arte, 2020. Reputatul anglist, lexicograf, traducător, shakespearolog George Volceanov a inițiat un amplu și curajos proiect de redare a operei lui William Shakespeare și a autorului acesteia sensibilității contemporane. Parte a acestui proiect, Întoarcerea la Marele Will sau Reconsiderarea Canonului Shakespearian este rezultatul unui vast efort de reconstituire a canonului shakespearian prin acest demers teoretic, istoric, explicativ și care a fost precedat de o serie de traduceri literare ale pieselor shakespeariene. Anul literar aduce, nici nu se putea altfel, și o dezamăgire: Poezie: Nu striga niciodată ajutor, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2020. Pare a fi un experiment liric nereușit sau o ieșire, tot nereușită, în întâmpinarea gustului marelui public.
Ioan HOLBAN
1. Într-un an al (auto)izolării, timpul pentru citit și scris aproape s-a dublat. Din păcate, deși numărul de titluri tipărite a fost, probabil, la fel de mare, ca în anii anteriori, satisfacțiile estetice ale lecturii sunt puține. În poezie, s-au așezat pe primul raft al bibiotecii O viață, Pagini dintr-o epopee efemeră de Gabriel Chifu, o epopee ale cărei tonalități „homerice“ se aud distinct în neliniștea și spațiul viziunii poetului și Execuții de Aurel Pantea, cu pecetea lirică inconfundabilă a „ultimului taliban“ al modernismului, cum îi spune Al.Cistelecan, care își poartă melancoliile nemiloase prin pustia și vuietul unor vieți netrăite. Mai remarc Pahartrup de Dan Stanca, Comunitatea artistică de Adrian Alui Gheorghe, Cuvinte de reazem de Coman Șova, Pisici pe acoperiș de Răsvan Popescu, Pregătiri de înviere de Ștefan Mitroi, Amneziile doamnei Voltaire de Theodor George Calcan. Ficționarii care se alătură poeților amintiți mai înainte rămîn Mihai Zamfir cu romanul În așteptare, frescă a României din interbelic și din vechiul regim, poveste de dragoste, carte a lumii vechi din București și Iași, experiment al intertextualității, Eugen Uricaru cu Grădina Paradisului, un roman despre vremea în surpare a anilor ’40 din secolul trecut, abordînd cîteva subiecte sensibile (rebeliunea legionară, încercarea de a instala statul național-legionar și, mai cu seamă, Pogromul evreilor de la Iași), prezente rar și aproape totdeauna distorsionate în cărțile prozatorilor noștri contemporani, Gheorghe Schwartz cu Vocalizele sale în Si bemol minor și a doua ediție, adăugită și revizuită, a romanului Cochilia. Au mai apărut cîteva cărți care trebuie citite neapărat: Defazarea sufletească și alte eseuri de Sorin Lavric, Domni și Doamne de Marta Petreu, Minunata viață a personajelor de Horia Gârbea, sinteza lui Răzvan Voncu despre cărțile scriitorilor israelieni de limbă română, care fixează un segment important din istoria literaturii noastre contemporane. 2. Calitatea vieții literare, compromisă (și) de prestația de plîns a unor colegi care nu (prea) mai scriu, au părăsit Galaxia Gutenberg și s-au pustiit în lumile virtuale, unde spun de toate, vrute și nevrute, cu înjurături amestecate în rîurile noroioase ale tuturor frustrărilor: exact ceea ce nu suportă hîrtia.
Sorin LAVRIC
Patru autori m-au încîntat în acest an: Andrei Zanca cu Ada Kaleh, Dragoş Grusea cu Clipa şi timpul, Horia Gârbea cu Minunata viață a personajelor şi Horia Pătraşcu cu Ieşirea din indiviziune (la ultimul, cronica e în acest număr). Andrei Zanca scrie un jurnal (Ada Kaleh) de meditații amare în marginea semenilor debusolați. Rareori tristețea gîndurilor lasă locul unor scurte tresăriri lirice, și atunci Zanca renunță la tribulațiile creștinului pentru a intra în pielea unui bard scriind poeme în proză. Alteori dă curs amintirilor, coborînd în matca anilor petrecuți la Sighișoara, alături de prieteni. Dar secvențele de melancolie retrospectivă sînt atît de rare încît volumul poate fi socotit un catastif de secreții aspre, un catalog de diatribe îndreptate împotriva relelor ce bîntuie prezentul. Autorul e un apocaliptic blînd, stă pe marginea prăpastiei și se agață de pulpana lui Hristos. Nu-și smulge părul din cap, nu urlă din gaură de șarpe. E recules, încordat și politicos. Iar atunci cînd cîrtește o face cu vervă într-un lexic cult, scriind un volum profund, pe care nu-l vor gusta decît cei care îi împărtășesc premisele de credință. În Clipa și timpul, tema e veșnica marotă din care filosofii și-au făcut piatră de poticnire: timpul. Luînd viziunea lui Kant drept cheie de interpretare a timpului, Dragoș Grusea o aplică asupra a două opere: Faust de Goethe și Așa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Senzația pe care o capeți este că Goethe și Nietzsche sînt măcinați cu ajutorul pietrelor de moară din cele trei Critici kantiene. Cei doi sînt laminați pînă cînd gîndurile lor devin foițe subțiri ce se așază docil în tabla categoriilor kantiene. După cele trei judecăți temporale din finalul cărții (depermutare, stră-mutare și transmutare a timpului), nu-mi rămîne decît să aștept tabla de categorii a eonului în care omenirea e pe cale să intre. Dacă nu o va da Dragoș Grusea în timpul vieții lui, nu văd cine o va mai da în cultura română. În Minunata lume a personajelor, o descriere tematică a figurilor de fabulă din literatura română, Horia Gârbea scrie cu ifos tăios. Are umoare şugubeaţă, un ton ironic de spiriduş hohotind cu poftă în ceafa personajelor, pe care le prinde cu pioneza în portrete concise, ca într-un insectar aranjat pe regnuri stricte. Le descrie gesturile tachinîndu-le, făcîndu-le cu ochiul, mustrîndu-le, atunci cînd nu le acoperă de-a dreptul de sarcasme. Indiferent că benchetuiesc, că suferă din amor sau că se bat în duel, toţi se bucură de devoţiune livrescă, de o atenţie mărită de cercetător tenace, altfel nici nu s-ar putea explica migala cu care autorul scotoceşte în 200 de opere. Ce izbeşte este tonul sprinţar, Horia Gîrbea avînd un fel ţanţoş de a călca pe pagină. E scurt, direct, fără dantelării inutile. Şi totuşi, frazele au deseori un nod de surpriză, neputînd să le prevezi curgerea. Autorul scrie ingenios, cu accente comice, concentrînd informaţia în expresii succinte. La capitolul decepții, aș minți spunînd că Nu striga niciodată ajutor, semnat de Mircea Cărtărescu, m-a dezamăgit. Dezamăgirea cere un orizont de așteptare, un soi de nădejde pe care o atîrni de numele unui autor. Dar pe Cărtărescu nu l-am luat niciodată în serios. L-am privit ca pe un adult smiorcăit, dezarmat sub unghi filosofic și pe de-a-ntregul golit de miez spiritual. Insul nu are anvergură în cîmpul duhului, îi lipsește tensiunea unei concepții. Nicio secundă nu mi-a dat impresia că în el se duce o luptă. Un îngeraș sclifosit, cu plete vopsite, plutind serafic pe o catapeteasmă rococo. Un scrib cu poftă grafomană, văduvit de bolta unei viziuni coerente. În afară de Levantul, acea pastișă vie în tipar parodic, nu am putut să-i duc textele pînă la capăt. Cel puțin Solenoidul mi-ar fi cerut o răbdare masochistă spre a-i urmări devălmășia de fantezii, debitată de un prozator care nu poate să construiască un fir epic. Am renunțat repede, copleșit de îngrămădirea de divagații specioase. Numai că Nu striga niciodată ajutor e un volum antologic. Antologic sub unghiul sinuciderii pe care a săvîrșit-o cu de la sine putere. Dacă un poet poate cădea atît de jalnic, atunci stupoarea pe care ți-o provoacă îi pune sub semnul întrebării opera. Nu poți să faci pe condorul zburînd la înălțimi ca apoi să te tîrăști în gîlme inspide, versuri de doi bani, în care te plîngi de cît de mult te doare inima. Un bard nu poate coborî ștacheta sub un anumit prag decît dacă predispoziția eșecului i-a clocit de la bun început în vine. E ca în genetică, unde trei pătrimi din bolile pe care le facem sunt prefigurate în structura cromozomilor. La fel la Cărtărescu: Nu striga niciodată ajutor nu e un tom de poezii, ci o fișă clinică dovedind o prăbușire estetică ai cărei germeni îi dospeau de timpuriu. Niciun prohod nu-l poate consola pentru colapsul prozodic din volum. Poetul și-a săpat groapa singur, iar prietenii îi pot purta un doliu compătimitor, ca în urma unui certificat de deces pe care răposatul și l-a semnat cu propria mînă. Cine poate scrie atît de plat nu poate fi purtător de virtuți poetice. Ceva mai stupid în materie de versuri boante nu găsești decît la avangardiști de mîna a treia. Dar la ei țîfna ludică era asumată cu ostentație, pe cînd la Cărtărescu morga reculeasă de răstignit bîiguind inepții suferinde e antologică. Aici nu e vorba de un accident, ci de încununarea unei opere. Finis coronat opus. Sfîrșitul dă măsura oficiului creator, iar volumul acesta e definitor, fiindcă dă verdictul: Cărtărescu e un produs de marketing. Trei Nobel-uri dacă va lua nu-l vor spăla de rușinea de a fi publicat Nu striga niciodată ajutor. Mi-ar fi lesne să-i găsesc circumstanțe atenuante, ca de pildă molestarea la care starea de urgență l-a supus, caz în care, strivit de durere, poetului i-a scăpat păsărica, i-a alunecat piciorul, ducîndu-se orbește în prăpastia unor versuri penibile. Cum poți să fii pînă într-atît de lipsit de discernămînt ca să nu-ți dai seama că Nu striga niciodată ajutor e o calamitate artistică? Unde ți-e cruzimea judecății de sine dacă poți să publici o asemenea cacealma? Cauza stă în adulația ipocrită cu care a fost înconjurat. Lăudat pînă la sastisire, Cărtărescu și-a pierdut busola. Crezînd că tot ce atinge e stanță memorabilă, a sfîrșit prin a întocmi o colecție de ciurucuri verbale. Bucăți de steril înfățișate drept pepite. Bazaconii infantile cu titlul de meditații în pragul morții. Dar dramatică e umbra de neîncredere pe care această pleașcă lamentabilă o aruncă asupra operei. Cînd partea scîrțîie jalnic, nici întregul nu rămîne indemn. Cînd cineva poate scrie un volum atît de slab, maldărul de „texte“ pe care l-a aruncat pe piață e atins de prezumția de făcătură. În Nu cere niciodată ajutor, autorul, umflat ca un păun estetic, plesnește sub apăsarea propriilor platitudini. Produs de marketing și nimic altceva, Mircea Cărtărescu e o farsă culturală.
Ion Bogdan LEFTER
Cărțile unui an cum n-a mai fost Piața editorială sub și despre pandemie
Pînă la „licitația“ de titluri mai importante apărute la noi în 2020, e obligatoriu de spus că și piața editorială a fost profund marcată de principalul eveniment al unui an cum n-a mai fost: epidemia/ pandemia SARS-CoV-2/ COVID-19. De la mijlocul lui martie, cînd și România a intrat în „stare de urgență“, apoi de la jumătatea lunii mai, în „…alertă“, vînzările de carte s-au prăbușit. Multe librării și standuri au fost cel puțin în primăvară închise. Editurile și-au diminuat masiv producția, scoțînd mult mai puține titluri decît o făceau în anii trecuți. Soluția alternativă a fost promovarea prin Internet și difuzarea prin curierat la domiciliile comanditarilor. Întreprinzătorii cei mai activi în acest sens au înregistrat creșteri considerabile, însă departe de a compensa diminuarea vînzărilor directe. Lovituri grele au fost și suspendările marilor tîrguri de carte bucureștene, care asigurau încasări importante măcar în două momente-cheie ale anului editorial: Bookfest-ul din mai-iunie a fost complet anulat, iar Gaudeamus-ul din noiembrie s-a desfășurat exclusiv „on-line“, ca „bază de date“ găzduită de organizatori și ca șir de lansări tot „on-line“, de impact foarte limitat. N-am auzit să se fi lăudat cineva cu comenzi semnificative. Am „frunzărit“ site-ul tîrgului și, pornind de-acolo, prin „click“-uri succesive, pe-ale multor edituri: oferta de noutăți – drastic diminuată peste tot. Pe de altă parte, pandemia a pus la încercare fantezia editorilor și-a autorilor de adaptare la subiectul zilei. Cine s-a mișcat mai repede a putut pune rapid pe piață cîte ceva de citit despre pandemie. Cea mai promptă (dacă am fost la rîndul meu un observator destul de „vigilent“!): Editura Integral, care a scos încă din martie 4 titluri, în aprilie 6 și-n iunie încă 1-ul într-o colecție „Coronavirus 2020“: traduceri cu explicații și „scenarii“ despre „cum va arăta lumea după…“ și improvizații locale cu „tehnici de supraviețuire în autoizolare“, mărturii, remedii și leacuri. Subiectul a fost tratat riguros științific într-o culegere de studii ale unor medici și cercetători din domeniu apărută la Editura Academiei. Contexte istorice mai largi au fost oferite de Corint Books, care a publicat o traducere despre gripa spaniolă din 1918, și de Humanitas, unde Lucian Boia a reconstituit o Scurtă istorie a dezastrelor naturale. Epidemii, cutremure și dereglări climatice. Un psiholog, Mihai Copăceanu, a oferit tot prin intermediul Polirom-ului un Ghid de supraviețuire în pandemie, cu pornire de la un studiu asupra a 1.200 de subiecți tineri. Un tînăr filozof, Antonio Sandu, a privit situația din unghi „bioetic“ la Lumen (în două versiuni paralele, în românește și-n englezește, O filozofie a pandemiei… devenind An anthropology of the pandemic…). Implicații juridice și diplomatice – în culegeri de texte editate de C.H. Beck, respectiv Curtea Veche. Informații mai mult sau mai puțin corecte de la sursa chinezească a infectării globale – într-o carte optimistă, „de export“, lansată de Foreign Languages Press din Beijing încă din… februarie (!), preluată de Corint Books, și în jurnalul mai independent al scriitoarei Fang Fang, tradus iarăși la Polirom. Tot acolo, tipărite încă din aprilie – reflecțiile prozatorului Paolo Giordano, consemnate la doar o lună de la startul italienesc al epidemiei! S-au mobilizat și literatorii autohtoni: Nemira a convocat 20 de autori care și-au împărtășit impresiile din perioada „stării de urgență“ în culegerea Izolare, carte electronică/ e-book disponibilă prin descărcare de pe website-ul editurii, cu începere de pe 5 mai a.c. La Crime Scene Press, adică George Arion & comp. – Pandemicon. Povestiri pentru sfîrșitul lumii, reunire a 14 proze de „mister și thrill“ (ghici din titlu despre ce!) de autori români de gen, plus „racolări“ precum Ovidiu Pecican sau Mircea Pricăjan. Nuvele plasate în primele luni de epidemie a publicat Florina Ilis în Pandemia veselă și tristă – unde?: firește, la Polirom. Jurnale de sezon: Pandemia nebunilor. Confesiuni în stare de urgență de Liviu Cangeopol la Integral (în amintita colecție „Coronavirus 2020“), Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus de Ionuț Iamandi la Eikon, Jurnal din vremea pandemiei. Optzeci de zile în jurul casei sau Cum am luat parte la o contraistorie de Tiberius Vasiniuc, actor la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș și cercetător la Institutul de Cercetări Teatrale și Multimedia al Universității de Arte din oraș, tot la Eikon, Jurnal de pandemie de Octavian Hoandră la Școala Ardeleană. Stînd obligatoriu în casă, Bogdan Teodorescu a scris Călătorii prin izolare. Mîncăruri din continente, cu amintiri culinare de voiajor prin lume, imediat tipărite de Tritonic. Și pentru copii: Eu și Virusul Hai Hui de Roxana Andreea Rusu, iarăși la Integral (în colecție!), carte inteligentă/ smartbook cu coduri QR de scanat cu telefonul pentru vizualizarea de clipuri, informații, activități educative. Din cîte știu, e în curs de apariție la Triade o foarte simpatică, fantezistă, încîntător-creativă Virusiadă a copiilor – covisee în 40 de capitole de Iris Spiridon, cu ilustrații semnate U.M.I., inițialele Irinei Margareta Udrescu, sub „curatoriatul“ lui Relly Poppins, adică Aurelia Mocanu. Și vor mai urma, căci „valul“ cel mare e de așteptat după ce pandemia va fi trecut și va putea fi descrisă, analizată, interpretată ca fenomen încheiat. Și vor mai ieși la iveală și alte mărturii. Bunăoară jurnalul „de epidemie“ al bilanțierului bate deja către – vai! – mia de pagini!…
Literatură 2020 (selecție)
Trecînd la vîrfurile anului literar 2020, grupez titlurile în două categorii mari: ce-am selectat „pe cititelea“; și cărți pe care le-am văzut doar semnalate, fără să-mi fi ajuns efectiv sub ochi. Pe ultimele le menționez sub beneficiu de inventar, bazîndu-mă pe eșantioanele pe care le-am putut citi în presa culturală (poeme și proze publicate ca „avanpremiere editoriale“ etc.). Pînă să constatăm dacă se vor dovedi sau nu demne de a fi și ele reținute în bilanțul literar al anului, le păstrez „în așteptare“. Riscul-pereche ar fi fost cel al unei selecții prea de tot parțiale. Din păcate, condițiunile pandemice au îngreunat suplimentar circulația oricum precară a cărților în România contemporană, încît devine o „misiune imposibilă“ să te ții la curent cu tot ce apare…
Selecția mea de cărți de poezie publicate în 2020 (în ordinea aproximativă a vîrstelor autorilor): Constantin Abăluță – Oceanul cubic (menționez de-aici încolo editurile în paranteze: Casa de pariuri literare) și Maïtec Haïku (Muzeul Național de Artă al României), Aurel Pantea – Execuții (Cartea Românească), Mircea Petean – Mai vorbim. Alte poeme ligure (Limes), Mircea Cărtărescu – Nu striga niciodată ajutor (Humanitas), Horia Dulvac – Nimeni nu-mi spunea (Diacritic), Grigore Chiper – Semințe de betel (Rocart), Florentin Sorescu – Amaretto (Brumar).
Proză scurtă: același Constantin Abăluță – Garsoniera solară a mătușii mele Heralda (Casa de pariuri literare), Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici – Mustața lui Dali și alte culori (pictoroman) (Polirom), Ștefan Manasia, Cronovizorul (aceeași).
Romane: Nora Iuga, Hipodrom (aceeași), Mihai Zamfir, În așteptare (aceeași), Alexander Hausvater – Penumbra, Aici, radio Eros și Dor călător (Integral – 3 romane deodată!), Cătălin Partenie – Vizuina de aur (Polirom), Simona Sora, Complezență. Înălțarea la ortopedie și Musafir pe viață (aceeași – 2 microromane legate „spate-n spate“, cu cîte o copertă pentru fiecare, ca-n mai vechi jocuri editoriale precum Foarță – Șalul, eșarpele Isadorei/ Șerban – Șalul e șarpele Isadorei, 1978, sau Anton Sebastian Florațiu – Nopți triunghiulare/ Dictando dictanda, 1995 ș.a.), Moni Stănilă, Țipă cît poți (Polirom).
Scrieri confesive: Mircea Zaciu – Jurnal 5 (1990-1992) și Jurnal 6 (1993-1994) (Limes), Mirel Bănică – Prin România. Carnete de drum (Polirom). Aș putea menționa aici și cartea cu trei autoare Poveste despre prietenie (Școala Ardeleană), însă… nu e cazul!
Critică, eseistică, studii diverse: Sanda Golopenția – Marele proiect (Spandugino – despre editarea „recuperatoare“ a operei părintelui său, exterminat în „gulagul“ românesc), Mihaela Mancaș – Metafora afectivității în poezia românească (Editura Universității din București), Alexandru Călinescu – Instantanee cu final deschis (Junimea), Irina Petraș – Ochii minții (Școala Ardeleană), Andrei Corbea – nu vrea/ cicatrice. Studii despre Paul Celan la împlinirea a 100 de ani de la nașterea poetului (Polirom), Maria-Magdalena Ioniță, Prin cafenelele din Micul Paris (Corint Books), Marta Petreu – Domni și Doamne (Polirom), din nou Mircea Cărtărescu – Creionul de tîmplărie (Humanitas), Cristian Preda – Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 pînă în zilele noastre (Polirom), Bogdan Tănase – 1971: Reconstituiri ale literaturii din România. Considerații teoretice (Editura Universității din București), Ștefan Firică – Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică (Muzeul Literaturii Române), Alexandru Farcaș – Romanul periferiei bucureștene (același Muzeu), Radu Mârza, Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930) (Polirom), Florin-Mihail Stavrescu – Alexandru George. Studiu monografic (Casa Cărții de Știință). Categoria fiind foarte laxă, poate că ar intra aici și Corin Braga (coordonator general) – Enciclopedia imaginariilor din România, în 5 volume, și anume Imaginar literar, Patrimoniu și imaginar lingvistic, Imaginar istoric, …religios și Imaginar și patrimoniu artistic, coordonate de Corin Braga, Elena Platon, Sorin Mitu, Ioan Chirilă, respectiv Liviu Malița (Polirom), Ioan Pop-Curșeu, Ștefana Pop-Curșeu – Iconografia vrăjitoriei în arta religioasă românească. Eseu de antropologie vizuală (Școala Ardeleană), Marian Petcu (coord.) – Mass media din România după 30 de ani (Tritonic). Și alte teze de doctorat, nu doar „filologice“, ci și din științele socio-umane, de relevanță culturală largă, deci și pentru înțelegerea literaturii…
Din oferta de cărți pentru copii, bogată, aleg doar relansarea prin subtilă „continuare“ intertextualizantă a popularului ciclu naumian în Florin Bican – Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor (Arthur, anunțat ca prim volum dintr-o colecție „Apolodor explorator“!).
Ediții: Gellu Naum – Opere IV. Varia, ediție de S.P., Sebastian Reichmann și Dan Stanciu (Polirom) și Paul Păun – Scrieri, ediție de Emanuel Modoc (Muzeul Literaturii Române).
…și altele (de selectat)
Poezie: Markó Béla – Iartă-ne, Ginsberg (Curtea Veche), Gabriel Chifu – O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră – stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni (Junimea), Octavian Soviany – șaizecișișase (Casa de editură Max Blecher), Ioan es. Pop – Un somn pe scaunul electric (Charmides și Tracus Arte), Moni Stănilă – Ale noastre dintru ale noastre (Casa de editură Max Blecher), Ruxandra Novac – Alwarda (Pandora M), Radu Nițescu – Satao (Casa de editură Max Blecher), Andrei Dósa – Expectativa luminoasă (OMG Publishing House).
Proză scurtă: Nicolae Breban – Act gratuit (nuvele) (Polirom), Radu Pavel Gheo – Un drum cu Ceapă („clipuri și povești“) (aceeași), Dan Sociu – Pluto în Scorpion (proze scurte) (aceeași).
Romane: Eugen Uricaru – Grădina Paradisului (Polirom), Dora Pavel – Bastian (aceeași), Constantin Cheianu – Dependența (Cartier), Ioana Pârvulescu – Prevestirea (Humanitas), Alexandru Potcoavă – Viața și întoarcerea unui Halle (Polirom), Veronica D. Niculescu – Toți copiii librăresei (aceeași), Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă (Cartier).
Scrieri confesive: Stelian Tănase – Sînt un copil al Războiului Rece (Corint Books), Radu Paraschivescu – Recviem vesel pentru tata (Humanitas), din nou Liviu Cangeopol – Avatarul solstițiului și Războiul amăgirilor. Memorii de dincoace de mormînt (Integral), Viorel Ilișoi – Strălucitor (GRI).
Critică etc.: Andrei Țurcanu – Arheul Marginii și alte narațiuni (Cartier), Nina Corcinschi – Narațiuni ale erosului (Cartier), O. Nimigean – O ureche de om pe o spinare de șoarece (Polirom), Roxana Eichel, Critica regăsirii. Matei Călinescu, Virgil Nemoianu și Toma Pavel – dialogul contextelor românești și transnaționale (Humanitas) etc. etc. etc.
5 + 2 preferate
Fără să procedez deocamdată la ierarhizări, aleg la final – selecție din selecție! – doar 5 „cărți preferate“ de proză și eseistică în care am simțit vibrînd impresionante implicări personale: romanele semnate de Nora Iuga, Mihai Zamfir și Cătălin Partenie (o mare, foarte plăcută surpriză: debutul literar al unui eseist și profesor de filozofie și științe politice!) și culegerile de studii prin care Sanda Golopenția și Marta Petreu le-au făcut dreptate, fără să evite și niscaiva note patetice, unor mari „Doamne“ și „Domni“ ai culturii române: Anton Golopenția, Doti și Radu Stanca și alți cîțiva. Și poate că tot aici ar mai fi de adăugat, apărute la finele lui 2019, Mihai Botez – Lumea a doua și alte scrieri din anii disidenței solitare 1979-1987, ediție de Ana-Maria Cătănuș (Fundația Națională pentru Știință și Artă), cu importante restituiri documentare, mai ales reconstituirea biografică realizată de Viorica Oancea, sora lui Mihai Botez, și Mihail Radu Solcan – Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, carte postumă a unui profesor bucureștean de filozofie foarte iubit de studenți (ART)…
Adrian LESENCIUC
Am constatat în ultimii ani că producția editorială în România gravitează în jurul principalelor evenimente expoziționale. În 2019 cele mai importante cărți au fost publicate în preajma Târgului Gaudeamus. Anul editorial 2020 nu a apucat recolta. Lovite de pandemie, editurile au fost circumspecte, iar autorii, deși probabil au scris mult și în ton cu vremurile, nu prea au apucat să publice. De aceea, perioada în vizor a fost una sărăcăcioasă. Am remarcat în special câteva volume de versuri, dar, așa cum se întâmplă în ultimii ani, lucrările de referință sunt cele de critică și istorie literară (totuși, o literatură care trăiește din reflectarea critică a literaturii vorbește despre propriile limite). Acest fapt poate fi confirmat și prin marile premii ale ultimilor cinci ani: ale Uniunii Scriitorilor (patru eseiști/critici și un prozator), ale României literare (patru eseiști/critici și un poet), Scriitorul Anului (trei eseiști/critici și doi prozatori) ș.a.m.d. Lucrarea pe care o remarc este una colectivă, apărută în buza verii la Editura Școala Ardeleană, Istoriile literaturii române, meritele revenindu-i Irinei Petraș. Gândită să suplinească dezbaterea pe marginea istoriilor literare într-unul dintre cele mai importante festivaluri ale Uniunii Scriitorilor, FestLit, cartea coordonată de Irina Petraș este importantă prin cel puțin trei aspecte: 1. constituie o primă angajare critică de mare consistență în ceea ce privește istoria literară a istoriilor literare (aștept curând să apară o asemenea istorie scrisă la două mâini); 2. se bucură de prezența în paginile cărții a numelor importante de critici literari români, continuând într-o altă formă seria de proiecte majore ale Uniunii Scriitorilor, de întocmire a listelor canonice și 3. reflectă întregul sau, cum afirmă Irina Petraș, asigură „prezentarea (aproape) tuturor istoriilor literaturii române într-o singură carte“. Nu în ultimul rând, constituie argumente temeinice pentru ca un asemenea proiect colectiv de anvergură să fie considerat de referință: parcurgerea critică a istoriilor literaturii, ancheta R.l.începând cu „Lepturariul“ lui Aron Pumnul, continuând cu reperele interbelice în acest domeniu (Eugen Lovinescu, G. Călinescu) și ajungând la istoriile contemporane – remarcabilă în acest sens fiind radiografia lui Răzvan Voncu: „Istorii literare (N. Manolescu, D.H. Mazilu, C. Ungureanu, Irina Petraș, E. Negrici, M. Zamfir)“ –, cu accent pe edițiile Istoriei critice a literaturii române (dată fiind proaspăta apariție a ediției definitive a lucrării lui Nicolae Manolescu), asupra cărora se apleacă individual, ca subiect-vedetă, Victor Cubleșan, Ion Pop-Curșeu, Daniel Cristea-Enache, Constantin Cubleșan, Eugeniu Nistor, dar care nu sunt neglijate (constituind reperul contemporan cel mai important) pe parcursul tuturor articolelor care intenționează o analiză diacronică (remarc aici textul lui Laszlo Alexandru, „Istoria literaturii române, de la origini până la Nicolae Manolescu“).
2.Un critic literar nu ar putea avea dezamăgiri privitoare la scriitori. Dacă le are, înseamnă că s-a amăgit singur, ceea ce îl (cam) descalifică din calitatea de critic literar. Este posibil (dar rarisim) ca nume mari ale literaturii să reușească performanța de a scrie extraordinar de prost. Dezamăgirea mea nu este legată de scriitori, ci de o editură dintre cele mai importante de pe piața autohtonă, care reușește constant să publice carte străină de prim raft, dar care publică în colecția de literatură română contemporană cărți incredibil de proaste. Când din rațiuni de asociere de gașcă, pe criterii ideologice, așadar, editura construiește politica unui „trib literar“ care se bucură de amplificarea propriilor adevăruri în echo chambers (într-o explicație ce ține de asocierea cu funcționalitatea rețelelor sociale), câștigul nu este nicidecum pentru literatura română. Printre lucrările slabe ale editurii apar și lucrări de calitate, dar acestea sunt simple excepții de la regula politicii editoriale.
Nicolae OPREA
Trebuie să recunoaştem că e greu de urmărit fluxul editorial la vârf, în condiţiile izolării şi existenţei sedentare impuse de această ciumă postmodernă. Ne-au lipsit târgurile de carte şi festivalurile de literatură care, de regulă, ne împrospătau bibliotecile. Îmi întemeiez opţiunile, prin urmare, pe cărţile primite de la edituri şi autori. Poate să pară această abordare o privire subiectivă asupra literaturii din timpul stabilit în anchetă, dar îmi asum riscul, cu regretele de rigoare ale unui cititor împătimit. Cât priveşte dezamăgirile provocate de cărţile mediocre, sunt multe şi mărunte, şi nu e spaţiul aici spre a le rememora.
Majoritatea cărților apărute în intervalul propus aparține unor poeți exponențiali ai generației optzeciste, o generație care a asimilat postmodernismul în literatura română, ajunsă acum în stadiul deplinei maturități creatoare. Semnificativ este faptul că, în vremuri vitrege de pandemie, poezia primează. Nu este deloc întâmplător că lista propusă de mine se deschide cu trei laureați ai Premiului Național „Mihai Eminescu“. În creația de maturitate, Aurel Pantea și-a configurat universul poetic în jurul „conceptelor negative“, exprimând în termeni de o intensitate sfâșietoare presiunea morții și a timpului asupra ființei efemere, cutremurul existențial ca atare. Cultivă în volumul Execuții același lirism încărcat de tragism. Accentele grave apar mai apăsate pe negativismul funciar al creatorului care s-a format, aș spune, la școala scepticismului elenistic, percepând cu acuitate singurătatea ființei din vecinătatea morții. Congenerul său de excepție, poetul/prozatorul Gabriel Chifu cu multiple valențe revine în actualitate cu O viață/ Pagini dintr-o epopee efemeră/ stări. tablouri. însemnări, firimituri epice. psalmi. viziuni, conturând un univers poetic particular, edificat pe metamorfozele realului, uzând dezinvolt de ironie, ludic, oniric și percepția absurdului. Biografismul este contras în discurs numai pentru delimitarea insistentă a identității sale creatoare. Transpunerea lirică a datelor realului, redimensionat cu ajutorul ficțiunilor metaforice, se realizează îndeobște după principiul analogic. Al treilea laureat „Eminescu“ este Liviu Ioan Stoiciu, dar am impresia că volumul său Stricarea frumuseții nu se încadrează în intervalul anchetei, deși dedicația autorului e datată 26.01.2020.
După un timp de tăcere, poetul Ioan Radu Văcărescu, al cărui discurs se caracterizează prin citadinismul organic (reperul fiind spațiul formativ al Sibiului) și melancolia revelatoare, revine în circuitul editorial cu Pescar de cuvinte, în care predomină formula dramatică și viziunea alegorică, realizând mixtura dintre viața cotidiană și imaginarul mitologic sau livresc. Concitadinul său Dumitru Chioaru preferă modalitatea antologiei în Respirația subacvatică, reușind să contureze, prin reunirea unor poeme revelatoare din alte volume, o imagine integratoare a creației sale poetice raportată la Istorie. În linii esențiale, el își reconstruiește aici proiectul biografic reflectat în oglinda timpului, timpul istoric și afectiv care-i marchează destinul. Remarcabile sunt și culegerile poetice ale congenerilor care rotunjesc universuri poetice cu amprentă personală: Ioan Moldovan – Multe ar mai fi de spus; Cassian Maria Spiridon – într-o masivă antologie, prefațată de Ioan Holban, O sută și una de poezii; Mircea Petean – Mai vorbim, Alte poeme ligure; Adrian Alui Gheorghe – Comunitatea artistică. Adaug o poetă română trăitoare în Austria, cu o sensibilitate aparte, înclinând spre simbioza revelațiilor intime și spirituale, care revine în literatura română cu două volume simultane: Psalmi fără titlu și Timpul nostalgiei. Poeme pentru M. Alt poet optzecist de prim-plan, George Vulturescu, își demonstrează talentul de eseist în Lucian Blaga/Ipostazele „harfei de-ntuneric“, analizând figurile expresive ale poetului și sensurile umbrei din „Poemele luminii“.
Din sfera prozei și dramaturgiei, dintre cărțile citite (puține la primire), sunt de reținut romanul lui Florin Logreșteanu, Fals eseu despre vanitate și piesele lui Viorel Savin din volumul De-ale revoluției. Iar în domeniul mai vast al criticii și istoriei literare, remarc câteva cărți utile și valoroase. Mai întâi, antologia panoramică de studii, eseuri și cronici Istoriile literaturii române, alcătuită de neobosita Irina Petraș, cu mulți coautori avizați care trec în revistă toate istoriile literaturii române. Apoi, remarc contribuția poetei Lucia Negoiță care s-a distins în ultimii ani într-un domeniu de frontieră literară. Convinsă că interviurile constituie parte integrantă dintr-o istorie autobiografică a literaturii, autoarea adaugă alt volum la proiect, Povești de trecut vămile, unde și-a ordonat interviurile sub acolada interferenței dintre viață și literatură. În fine, impresionantul corpus diaristic al lui Mircea Zaciu este reluat de Editura Limes prin publicarea a două volume post-comuniste: Jurnal 5 (1990-1992) și Jurnal 6 (1993-1994), prefațate de:Ion Pop. Reprezintă deopotrivă documentul unei epoci de tranziție și confesiunea unu spirit rebel și intransigent, oscilând între critică și creație. Fără să-și ignore cu totul intimitatea, universitarul clujean, exilat din 1988 în Germania la Bonn, procedează precum cronicarii din vechime și se conduce după principiul de a transmite posterității mărturii nealterate despre timpul istoric.
Irina PETRAȘ
Mai întâi, cărți pe care le-am remarcat și am depus „dovezile“ (nu le mai repet!) în România literar\, „Viața Românească“, „Steaua“, „Tribuna“: Integrala poemelor (Ana Blandiana); Veghea asupra limbii române (Ioan-Aurel Pop); Jurnal 5-6 (Mircea Zaciu), O viață (Gabriel Chifu); Un somn pe scaunul electric (Ioan Es. Pop); Cartea din vis (Vasile Igna).
Apoi, cărți remarcabile despre care n-am scris (încă). Pandemia veselă și tristă, Florina Ilis – romancieră de mare forță, pune împreună câteva povestiri și dovedește că știe extrage din „ocazie“ omenescul durabil. Nu e o carte neapărat pe măsura marilor romane, ci un excelent exercițiu de respirație sub vremi. Ion Pop, Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru, relectura unui poet emblematic al peisajului natural și uman al Ardealului, cu undoiri teribile între, cum spune criticul, pur si impur, viziuni infernale și „coruri paradisiace“, haos și claritate celestă. Gheorghe Săsărman, Alfabetul distopiilor, proză. Traducându-i Cuadratura cercului, Ursula K. Le Guin se mărturisea fascinată de scrisul lui „fantastic, intelectual, ironic, experimental“. Autor de excelente geoficțiuni și cronoficțiuni, scrie cărți care te pun pe gânduri: inteligente, subtile, problematizând existența umană. Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, primele două cărți dintr-o serie care promite rare desfătări cititorilor – comentarii pe cât de savante, pe atât de savuroase, o lectură încrucișată și împerecheată a operei lui Shakespeare cu reconstituiri ale vremii sale și fine (și subtil ironice) referiri la vremea noastră. Mă pregătesc să citesc noul roman al Dorei Pavel, Bastian (îmi place thrillerul abisal pe care îl practică), dar și convorbirile Despre destin publicate de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, fiindcă recunosc pe copertă că despre muritori e vorba.
La cărți de referință, o traducere cu totul specială: Vocabularul european al filosofiilor: dicționarul intraductibi-lelor / coord.: Barbara Cassin; traducere și adaptare în limba română coordonate de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten. Față de ediția originală, volumul tradus adaugă „articole și note complementare specifice vocabularului filosofic românesc“, de la unele de sinteză precum „Română (limbă)“ sau „Vocabularul filosofic românesc“, până la intrări privind specificul vocabularului conceptual românesc: „spațiul mioritic“, „diferențiale divine“,„forme fără fond“, sau cuvinte precum „dat“, „ispită“, „întru“, ori „aidoma“, „cuget“, „har“, „fire“, „noimă“, „rost“, „soartă“ etc. Tot aici, Enciclopedia imaginariilor din România, vol. I: Imaginar literar (coord. general Corin Braga) – primul volum al unui proiect ambițios și necesar. Adaug, din respect și recunoștință pentru cei care au răspuns invitației mele, Istoriile literaturii române: un volum scris anume în pofida „situațiunii“ care ne-a lovit.
La traduceri, Dacia Maraini, Lunga viață a Mariannei Ucrìa în excelenta tălmăcire a Gabrielei Lungu, reluată după 20 de ani. Un feminism de adâncime, de substanță și de analiză. Lumea citită prin ochii unor femei nesupuse, răzvrătite, curajoase, care se simt/se știu egale și care reușesc să se impună, în cele din urmă, ca atare.
La secțiunea dezamăgiri, stau rău: nu mai citesc cărți proaste! După 55 de ani de lecturi în foc continuu, o răsfoire în diagonală mă lămurește. Citesc până la capăt doar cărți care promit „din prima“ să-mi spună ceva. Aș înscrie aici Nu striga niciodată ajutor, însă Mircea Cărtărescu a scris prea multe pagini de multe carate ca o pasă proastă să merite atâtea strâmbături din nas. Ba, aș fi tentată să-l bănuiesc că a vrut anume să testeze orbirea contemporanilor în fața staturii sale de îndelung recunoscută măreție. Experimentul a ieșit foarte bine: nu s-a tocit ochiul critic, dar nici nu poate demola nimic, construcția e deja prea solidă.
Vasile SPIRIDON
La limita intervalului de timp impus de realizatorul anchetei a apărut un volum lansat la Târgul de carte „Gaudeamus“, desfășurat în ultima decadă a lunii noiembrie din anul trecut. Consider că nu ar trebui să ne mai punem pentru câteva zile atunci când este vorba despre ura noastră cea de toate zilele: „Ura este ceva teribil: nu poate fi ignorată, pentru că te caută, refuză să te ignore; nu poate fi ștearsă, pentru că stigmatizează; nu poate fi întoarsă din drum, pentru că îți barează toate drumurile“ (H.-R. Patapievici, Anii urii, Ed. Humanitas, p. 67). Explicația acestei stări de lucruri constă în faptul că „trăim într-o țară în care nu răul este umbra binelui, ci binele este umbra răului“ (Ibidem, p. 184). „Numai umbra spinului“: acesta ar fi titlul celei mai proaste cărți de vizită, nu numai a anului. Iar atunci, „cine a putut spune că mizantropia e rea? În realitate, mizantropia este adevărata încununare a inteligenței, căci există un gen de răutate ce nu poate fi privită ca o meteahnă morală de care, chipurile, ar suferi oamenii lipsiți de caracter. Așa se face că, de la un anumit punct al înțelegerii încolo, a privi lumea cu ochi răi devine o datorie de onoare“ (Sorin Lavric, Defazarea sufletească și alte eseuri, Ed. Ideea Europeană, p. 36). Din moment ce toate curg, singurul remediu pentru a nu cădea în pesimism și pentru a ieși onorabil din situație fără a privi lumea cu ochi răi ar consta într-o împăcare cu tine însuți și cu semenii: „Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii,/ durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg,/ ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar“ (Gabriel Chifu, Scriere pe apă, în O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, Ed. Junimea, p. 7). Nu sfârșesc prin a spune că toate-s praf, fiindcă ar mai fi de extras pasaje și din alte cărți, însă cred că volumele din care am citat mi-au putut ostoi „defazarea sufletească“ de care suferim în ultimul timp majoritatea dintre noi.
Răzvan VONCU
Un an literar neașteptat de bun
Nu toate cărțile care mi-au plăcut în 2020 au apărut în 2020, însă cred că, în pofida pandemiei care a bulversat viața literară și editorială, am avut un an destul de bogat în titluri valoroase, în (mai) toate genurile.
În poezie, mi-a plăcut în cel mai înalt grad – am semnalat asta și printr-o cronică, la timpul cuvenit – volumul lui Gabriel Chifu, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, pe care-l consider o etapă-cheie atât în definirea universului creator al poetului, cât și în consolidarea statutului de (cum spunea și Nicolae Manolescu) lider al generației sale. Mi-a plăcut modul aparte în care Gabriel Chifu intersectează două teme mari ale literaturii dintotdeauna – copilăria, respectiv, timpul care trece ireparabil –, într-un discurs fragil și puternic în același timp, în care accentul cade pe stare și, contrapunctic, pe viziune. Astfel, poetul nu se scufundă niciodată în „minimalism“ (în pofida unei vădite purificări a dicțiunii), nici în sentimentalism (cu toate că lirismul e profund și abundent).
În proză, am citit cu plăcere, cu o pasiune lucidă, chiar, romanul lui Mihai Zamfir, În așteptare. A fost, într-un anume sens, o surpriză pentru mine, deoarece, având cea mai înaltă idee despre opera critică a autorului, consideram proza sa, mai degrabă, un violon d’Ingres, o îndeletnicire literară agreabilă și secundară, în care reușitele se contabilizau la capitole ca stilul ori dialogul livresc cu anumite modele. În așteptare este nu numai romanul anului 2020, ci și o frescă pregnantă a trecerii societății românești printr-un secol douăzeci convulsionat și amestecat, ca și o subtilă parabolă a destinului nostru istoric: acela de a alerga mereu după o normalitate, pe care o așteptăm, fără a o putea și atinge vreodată.
Mi-au mai plăcut și două volume greu de încadrat într-un gen. Este vorba, mai întâi, de cartea lui Ioan T. Morar, Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă. O narațiune agreabilă, amuzantă, scrisă cu verva inteligentă pentru care autorul este renumit, ea ascunde și o reflecție (amară) despre esența vieții noastre în defunctul regim, ca și despre anumite moravuri care, din păcate, nu au murit odată cu acesta. Apoi, volumul tânărului autor maghiar Péter Demény, Splendidul mistreț, apărut nu de mult într-o excelentă traducere românească datorată neobositului Kocsis Francisko, este un (fel de) năucitor poem în proză, care ne propune o personalitate auctorială ludică, efervescentă, capabilă de dezlănțuiri textuale ce ascund, de fapt, o secretă duioșie și un suflet sensibil.
Critica și istoria literară s-au aflat, în opinia mea, într-o oarecare pierdere de viteză. Din teze de doctorat insipide și din „cercetări“ postdoctorale pedante se poate încropi o bibliografie pentru alte lucrări similare, nu o reală literatură critică. Și faptul că unele reeditări de titluri mai vechi sunt întâmpinate critic ca niște adevărate evenimente atestă „seceta“ pronunțată de idei și de construcții critice sau istorico-literare.
Dacă ar fi să concentrez dezamăgirile literare ale anului într-un singur titlu, aș alege (din simpatie și apreciere pentru autor) volumul Un somn pe scaunul electric, de Ioan Es. Pop. Nu vreau să sugerez că acesta ar fi cea mai slabă carte a anului, cu atât mai mult, cu cât un Ioan Es. Pop ieșit din formă este, oricum, peste cutare poetastru în momentul lui de vârf. Însă Un somn pe scaunul electric, deși conține câteva poezii foarte bune, purtând pecetea talentului inconfundabil al autorului, atestă ceva mai grav decât aparenta secătuire a resurselor lui Ioan Es. Pop. Prin includerea unor texte bizare – de „operetă“ umoristică fără umor, respectiv, de gazetărie tocită –, culegerea ne face să ne întrebăm dacă nu cumva am exagerat atunci când l-am descris pe Ioan Es. Pop ca pe un „arhitect“ textual postmodern, al cărui discurs este guvernat de o conștiință critică.
Mihai ZAMFIR
Prima dintre cărțile preferate este a Ioanei Pârvulescu – Prevestirea (Editura Humanitas). E o tentativă remarcabilă, inedită în proza noastră, de a reînvia epoci îndepărtate, precum timpurile biblice, prin narațiuni “fără vârstă“ din care să rezulte permanența absolută a reacțiilor umane. De la Flaubert, cu Salammbo, la Thomas Mann, cu Iosif și frații săi, experiența s-a făcut în multe locuri, în multe literaturi, dar la noi e prima oară când se încearcă una de asemenea amploare (încercarea lui Rebreanu din Adam și Eva este minoră). Indiferent ce observații de detaliu am putea face, romanul Ioanei Pârvulescu mi se pare o reușită demnă de reținut.
A doua carte – volumul lui Gabriel Liiceanu, Isus al meu (Editura Humanitas). E întotdeauna pasionant să urmărești reacțiile raționalistului necredincios în fața miracolului. Toate încercările, de la Ernest Renan încoace, de a raționaliza iraționalul au eșuat, pe cât de simpatic, pe atât de impresionant. Un eșec filozofic e, literar vorbind, o reușită.
A treia carte – antologia de autor a Anei Blandiana, Integrala poemelor (Editura Humanitas). E o carte care ne arată că marea poezie este în general egală cu ea însăși, dincolo de epoca în care a fost scrisă, dincolo de tematica pe care a avut-o, dincolo de atmosfera care i-a fost specifică. Avem câteva exemple magnifice ale acestui adevăr în poezia noastră contemporană, iar cel al Anei Blandiana mi se pare a fi unul dintre cele mai spectaculoase.
În privința dezamăgirilor pentru anul 2020, prefer să nu le ilustrez cu nici un exemplu. Exemplificarea ar privi, probabil, autori foarte buni, la care eu țin foarte mult. Nu are sens în acest an plin de suferință și de boală să subliniem și eșecurile literare.