Politică și literatură

Profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, autorul mai multor volume privind evoluţia gîndirii politice româneşti, Cristian Preda a publicat recent o carte cu titlul enigmatic: Tiranul cu nas mare şi cu suflet foarte mic.

Sarcina de a ne lămuri revine subtitlului: Lirică politică, sloganuri electorale şi versificaţii satirice de campanie de la 1834 pînă în zilele noastre1. Autorul pleacă de la premisa că „la noi, politica şi versurile au funcţionat multă vreme împreună“ şi că „întreg edificiul reprezentării şi modul de exercitare a puterii ar putea fi urmărite pornind de la lirica politică“. Ce-i drept, scriitorii „sînt, estetic vorbind, minori, calitatea versurilor fiind, în numeroase cazuri, mediocră“, producţiile lor alcătuind însă „o cultură populară care exprimă, de la firul ierbii, percepţia modernizării unei societăţi traversate de numeroase crize, cu legi schimbate frecvent şi cu evoluţii instituţionale haotice“ (În loc de introducere).

Diorama întocmită de Cristian Preda cuprinde cinci intervale istorice: De la domnii regulamentari la abdicarea lui Cuza, De la plebiscitul în favoarea lui Carol I la sfîrşitul Marelui Război, De la primul scrutin universal masculin la proclamarea republicii, De la Frontul Democraţiei Populare la Frontul Salvării Naţionale şi, finalmente, În zilele noastre. De la bun început, trebuie să remarcăm documentarea vastă a autorului, reflectată în cele aproape 1000 de note care indică sursa citatelor şi oferă adesea informaţii complementare. Prin intermediul versurilor extrase din cele mai variate surse, sîntem trecuţi prin toate evenimentele notabile ale vieţii noastre politice de la 1834 şi pînă în prezent. Întrebarea care se ridică priveşte gradul de „poeticitate“ al textelor. Căci versuri cu tematică politică au scris şi autori de talia lui Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, precum şi alţii mai mărunţi, precum Cezar Bolliac, Andrei Mureşanu, G. Creţeanu, Al. Sihleanu, G. Baronzi etc. În ce măsură este totuşi compatibilă poezia cu politica? Răspunsul l-a formulat limpede Titu Maiorescu în Cercetarea critică din 1867: „politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fantaziei (altfel nici nu are material); una, dar, exclude pe ceailaltă“.

O dată admisă această distincţie (în ciuda multor controverse pe care le-a iscat de-a lungul timpului), rămîne să privim cartea lui Cristian Preda sub specia unei excursii instructive, în cadrul căreia istoria „mare” coboară scriptic la percepţia colectivă sub forme mai mult sau mai puţin pitoreşti, la un nivel al facilităţii fără pretenţii sau al ambiţiei fără suport. Prin atitudinea profesată, materialul se împarte bipolar, în texte cu caracter encomiastic sau satiric. Cele din prima categorie, ilustrată prin apologii dedicate unor domnitori sau regi, preşedinţi sau mareşali, ating culmi ale adulării abjecte. Recordul l-au înregistrat, în deceniile 8-9 ale veacului trecut, „poeţii-pereche ai neamului“, cum i-a numit inspirat cineva pe cei doi imnografi majori ai dictaturii. Mai aproape de nivelul acceptabil şi decent sînt, fără dubiu, umoriştii : epigramişti ca Ion Ionescu-Quintus sau Al.O. Teodoreanu, gazetari ca N.T. Orăşanu, Anton Bacalbaşa, G. Ranetti, D. Teleor, unii dintre ei creatori de reviste (“Moş Teacă“, „Zeflemeaua“, „Furnica“), mult gustate de contemporani. Din păcate, genul în sine nu progresează de-a lungul deceniilor, nu aspiră la o rafinare a mijloacelor, ci rămîne egal cu sine pe linia mediocrităţii. „În perioada recentă – apreciază Cristian Preda – genul satiric continuă să decadă“. Ne-am putea consola cu faptul că, nici sub aspectul moravurilor, lucrurile nu arată mai bine. În 1871, concesionarea construcţiei de căi ferate era „o chestiune disputată la fel de aprig cum este în zilele noastre realizarea de autostrăzi“; „ea anticipa controversele despre conectarea drumurilor din România la rutele de transport rutier din restul Europei. Atunci, ca şi acum, nodul problemei era corupţia“. O tradiţie la fel de păguboasă se manifestă în zona oratoriei politice. Iacob Negruzzi întocmeşte, în 1885, un inventar de clişee ale discursului parlamentar, înregistrînd 23 de asemenea expresii. Unele dintre ele, remarcă Cristian Preda, „au rămas în uz pînă în zilele noastre…“.

În cele Cîteva concluzii cu care îşi încheie cercetarea, autorul relevă unele trăsături perene ale politicii româneşti. Între acestea, „partizanatul jurnaliştilor“, apt să traseze, mai bine chiar decît candidaţii, harta opţiunilor partinice. Un alt aspect nociv care a rezistat eroziunii timpului: „Disputa executivului cu legislativul a fost mai mereu inegală, în favoarea celui dintîi“. Cartea se încheie interogativ : „Rimele şi politica românească au avut o viaţă comună. O vor mai avea?“ În varianta unui răspuns afirmativ, el s-ar conjuga strict cu ideea stagnării. Forţele de pe teren nu permit deocamdată un alt pronostic.

__________

1 Titlul cărţii parafrazează două versuri („Tiranul cu nas mare, / Cu suflet însă mic“), dintr-o satiră contra domnitorului Gheorghe Bibescu, atri buită poetului George Creţeanu.