Est modus in rebus, spune dictonul latin. Am motive serioase de îndoială că înțelepciunea strămoșilor noștri mai are curs în ziua de astăzi. Nu neapărat exclusiv din cauza pandemiei, care a întors o întreagă lume pe dos, dar cu siguranță, în mare parte, și din cauza ei. Să luăm, de exemplu, măsurile (nu e stricto sensu pluralul de la măsura la care se referă dictonul) adoptate de opt luni încoace pentru stoparea contagiunii. Dacă, în martie, n-aveam informația și mijloacele necesare pentru a face față situației, în noiembrie am câștigat experiență și am construit o dotare incontestabil superioară. Fie și în lipsa, astăzi, ca și ieri, a unui leac și a unui vaccin. Cu toate acestea, pandemia își face în continuare mendrele și macină tot mai multe vieți de la o zi la alta. Măsurile adoptate de autorități sunt tot mai ineficiente: indecise, întârziate, temătoare parcă de reacții inevitabil ostile. S-ar zice că n-am învățat cum trebuie lecția sau, mai exact spus, că nu ne facem temele cum trebuie.
Nu mă pot substitui specialiștilor și nici nu fac parte din autoritățile însărcinate cu găsirea unor soluții corecte. Dar urmăresc cu mare atenție evoluția situației, ca unul personal interesat, date fiind vârsta înaintată și comorbiditățile (afurisit cuvânt!) de care sufăr, și mă cred în stare să aștern pe hârtie câteva remarci de bun-simț privind măsurile și reacțiile societății. La reacții, voi face referire în editorialul următor, sub titlul rezumativ Cazul Viorel Cataramă. În editorialul de față, mă preocupă măsurile, și anume faptul dacă ele sunt sau nu conforme cu măsura lucrurilor exprimată în dictonul latin.
Sarea și piperul oricărui comentariu sunt exemplele concrete. Franța, Belgia au adoptat deja un lockdown general. Nu atât de restrictiv precum acela din martie, dar care „încuie“ pentru o lună ambele state. Rămân deschise școlile și întreprinderile necesare supraviețuirii economice. Prima mea problemă este legată de caracterul general al măsurilor. La noi, scenariul roșu intră în vigoare acolo unde rata îmbolnăvirii trece de 3 la 1 000 de cazuri, ceea ce mi se pare mai corect. Desigur, cu condiția, nu totdeauna îndeplinită, ca raportările să fie corecte. În București și în alte municipii, unde acest prag a fost depășit, s-au suspendat cursurile școlare și universitare, precum și activitățile culturale, teatre, cinematografe, concerte, precum și petrecerile private și publice, nunți, botezuri, restaurantele și barurile în interior. Criteriile însă ar fi trebuit să fie adecvate situațiilor nenumărate de la nivel local. Ce sens are să aplici măsura tuturor acestor domenii, fără să ții seama că, bunăoară, în majoritatea restaurantelor din Capitală, regulile se respectă, excepție făcând doar unele din Centrul Vechi sau din câteva cluburi de fițe, amendate doar de formă. În loc să le amendezi la grămadă, ridică-le autorizația celor care încalcă regulile și lasă-le pe restul să-și desfășoare activitatea. HORECA se plânge încă din vară că intră în faliment și că se vede obligată să scoată mii de oameni în șomaj. O măsură rezonabilă nu le-ar fi dat atâta apă la moară. Aici mai e o problemă. HORECA și-a bazat solicitările în timpul stării de urgență pe criza din toate terasele, restaurantele și hotelurile, uitând să recunoască faptul că cele de pe litoral oricum nu funcționau înainte de luna mai. Cele mai multe proteste însă de acolo veneau. În plus, deși au promis că nu vor mări prețurile, le-au dublat și triplat, de ajunsese un sejur la Mamaia mai scump decât unul la Monaco. În fine, unde dacă nu pe Litoral s-a produs aglomerația care a băgat în spitale petrecăreți cu nemiluita? Se cuvenea ca HORECA să-și asume această situație înainte de a cere audiențe disperate la guven. Dacă erau onești până la capăt, reprezentanții asociației trebuiau să-și asume aceste lucruri.
În aceeași ordine de idei, dacă interzici prezența publicului în tribunele stadioanelor sau ale sălilor de sport, de ce îngădui mitingurile din Piața Victoriei, la care coronascepticii flutură cu nerușinare tricolorul și, încă, timp de mai multe zile la rând? Poliția dă buzna peste petrecăreți ici-colo, despre care, auzi vorbă, află de pe blogurile acestora, dar face escortă unui convoi de înmormântare al unui șef de clan în periferia Bucureștilor, ocazie cu care nu se respectă nicio regulă. Cea mai echivocă atitudine este aceea arătată față de ceremoniile religioase, la care nici preoții, nici enoriașii nu poartă totdeauna măști, sau la pelerinaje cu zeci de mii de participanți, precum cele recente de la Iași și București. Papa Francisc I a anunțat că slujba din ajunul Crăciunului se va desfășura fără public, așa cum s-a desfășurat și cea de Paște. Patriarhul Daniel, mai catolic decât Papa, crede că o astfel de interdicție la noi ar pune semnul egalității între interzicerea Sărbătorilor Crăciunului în 1989 de către Ceaușescu și cauza căderii comunismului. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a avut greaua misie de a-i da o replică lui Cristian Tudor Popescu, ale cărui comentarii, brutale, e drept, dar în stilul personal cunoscut, nu erau totuși lipsite de bun-simț. Și dacă la mijlocul săptămânii trecute România trecea de 6 550 de îmbolnăviri, nu e deloc exclus ca înghesuiala de la ceremonii și pelerinaje să fie una din cauze. Ceea ce nu e cu siguranță cazul împușcării dictatorului în Sfânta Zi de Crăciun.
Autoritățile întrețin în două feluri prelungirea crizei actuale: nu sunt consecvente în aplicarea propriilor măsuri și nu cunosc decât în linii mari situația epidemiologică. Fusese vorba să fie închise clase unde apar două sau trei cazuri de boală, nu toată școala, cum se procedează în prezent, ba chiar sub cuvânt că școala se află în zonă roșie. E același abuz ca în cazul restaurantelor. Fiecare caz se cade însă interpretat în funcție de gravitatea lui în sine, nu doar de context. Și, cu atât mai puțin, în funcție de un singur criteriu. Ceea ce remarc în momentul de față este faptul că a scăzut numărul celor care refuză să poarte mască. Am văzut prima oară într-un mijloc de transport în comun o agresiune contra unei persoane fără mască și nu invers, cum se întâmpla înainte. Iar intervenția de la tribuna noului său partid a unui coronasceptic ca Rădulescu-Mitralieră („Purtatul măștii produce degradarea creierului“!) a stârnit, cel mult, zâmbete, ca și revenirea pe micul ecran a lui Viorel Cataramă sub formă de strigoi, după două presupuse îmbolnăviri. În schimb, continuă să nu se respecte distanțarea. Nici la cozi, nici la conferințe de presă, cu excepția celor de la Cotroceni, nici la slujbe religioase sau la pelerinaje. Câți nefericiți mai trebuie să se îmbolnăvească sau să moară până când vom înțelege că păstrarea distanței e la fel de importantă ca purtarea măștii? Că nu există măsuri facultative și măsuri obligatorii?
Am trăit până la cincizeci de ani sub un regim de cenzură, așa că n-am motive să cred în binefacerile ei. Constat însă de la o vreme că dreptul la libera opinie e tot mai des invocat împotriva restricțiilor impuse de autorități în timpul pandemiei. Cui și de ce, bunăoară, îi e atât de frică de Biserică, încât să pună cutuma mai presus de viață? Odată cu cenzura a dispărut și autocenzura, în sensul că oricine se poate prevala astăzi de dreptul la liberă exprimare ca să emită public cele mai mari inepții. Iată de ce nu pot să nu mă gândesc că pentru a combate eficient lipsa de măsură a lucrurilor a unora ar fi nevoie de o brumă de cenzură. În spațiul public, bineînțeles, acasă fiecare e stăpân pe prostia lui, când e vorba de potențiali formatori de opinie. Ar fi și o dovadă de respect de sine profesional al televiziunilor, mai degrabă înclinate să facă rating pe seama unor semidocți incapabili să se autocenzureze decât să le taie microfonul. Nu vreau să se înțeleagă că am renunțat să dau vina pe cauzele răspândirii pandemiei, între altele, nerespectarea regulilor impuse de autorități (faptul că regulile sunt cum am spus mai sus nu e un motiv serios), și nici să dau apă la moara manipulatorilor mediatici. De data asta, eu atâta am avut de spus: nu mai există nicio măsură a lucrurilor.