Centenar Virgil Ierunca

Cu prilejul împlinirii unui secol de la nașterea lui Virgil Ierunca, apare, sub semnătura Mihaelei Albu și a lui Dan Anghelescu, o meritorie cercetare consacrată personalității sale. Temă substanțială, încă departe de-a fi epuizată, Ierunca aparține nu doar vieții literare drept una dintre cele mai luminoase ale ei conștiințe, ci și istoriei, în calitatea sa de voce de prim plan a postului de radio Europa liberă, ascultat de întreaga suflare românească. Să recunoaștem, literatura exilului nu s-a bucurat încă de atenția necesară. Începînd cu ceea ce s-ar fi cuvenit a fi solemnul congres scriitoricesc din 1990, ținut în Sala Palatului, la care subsemnatul a întîlnit pentru prima dată cvasilegendarul cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Cu justețe, Virgil Ierunca deplîngea caracterul limitat pragmatic al marii majorități a „luărilor de cuvînt“ la tribuna acestuia, ocolind straniu sensul politic-moral de excepție al momentului. La întrebarea pusă de Al. Cistelecan care suna astfel: „A fost (o vizită) sentimentală, de onoare sau cu motivații ce se întind și spre viitor? (…) Vă simțiți încă respins (de oficialități, de confrați, eu știu de mai cine)? Ați fost acasă sau nu?“, răspunsul său a fost următorul: „N-am fost invitați nici chiar de Uniunea Scriitorilor, ci numai o simplă coincidență a făcut să asistăm la conferința lor. De altfel, am stat mai mult pe culoarele Palatului Congresului – în sală se vorbea, după mai mult de un sfert de veac de totalitarism, despre drepturile de autor! (…) Mi-am spus, și continui să mi-o spun, că e cu neputință ca o țară cu astfel de energii morale să se instaleze în minciună și deriziune ca forme de guvernămînt“ (președinte al Uniunii Scriitorilor era pe atunci Mircea Dinescu…). S-ar zice că un reziduu al timorării induse de regimul comunist se manifesta surprinzător, decepționîndu-l pe cel ce n-a ezitat a căuta în întreaga-i viață coincidența atitudinii literare cu una civică. Episodul de „stîngism“ al tinereții sale, repede abandonat, reprezenta o primară tentativă de apropiere de o Europă imediat postbelică, sedusă de o „stîngă“ abstractizată: „Atracția lui Virgil Ierunca pentru marxism, la un moment dat, preciza Monica Lovinescu, a fost determinată pe de-o parte de suprarealism, iar pe de alta de ciocanul dat de Stalin în capul lui Troțki“. Exilîndu-se în Franța, în decembrie 1946, Ierunca optează nu doar pentru o perspectivă democratică, ci și pentru slujirea culturii noastre inclusiv prin gestul sacrificial al renunțării la o afirmare personală în cadrul cultural străin: „Nu m-am gîndit nici o clipă la o carieră științifică sau literară occidentală fiindcă mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgența românească. Or, această urgență presupune cealaltă față a actului: aceea – modestă – de a te implica în tragedia românească, zi de zi, năzuind să cinstești – prin exil – suferința celor care, în țară, erau uitați de Dumnezeu sau urgisiți de sensul unei istorii pocitoare. Poate că nu am dreptate, dar pentru mine era mai important un articol dintr-un ziar prăpădit din exil decît un eseu despre… neant la Gallimard“. A fost un pact pe viață. Alături de, dar și spre deosebire de cîțiva confrați cunoscuți, mai vîrstnici ori care s-au afirmat ulterior, Ierunca a preferat cultivarea exclusivă a factorului românesc pentru sincronizarea acestuia cu globalitatea europeană. Un patriotism intelectual a constituit numitorul comun al multiplelor sale activități: „În exil, afirma criticul, scriitorul capătă un fel de responsabilitate sporită față de țara pe care a pierdut-o“. Cu următoarea emoționantă precizare: „Mi-au trebuit cîțiva ani buni, în intimitatea de idei a lui Mircea Eliade, dar și a lecturilor din Pârvan, Băncilă, Vulcănescu. Nae Ionescu, Anton Dumitriu și alții – ce constituie și azi biblioteca de profunzime a neamului nostru – să realizez că doar specificitatea, adică particularitatea, ne-a deschis drumul spre universal“. Plantat în exil, suferind o naturală „apăsare“ a „îndepărtării“ forțate de mediul natal, Ierunca își asumase obligația imprescriptibilă de a-și exprima opiniile cu privire la anomaliile societății totalitare. De nenumărate ori a îndeplinit rolul de purtător de cuvînt al intelectualității cu căluș la gură rămase în țară. Devenise exponentul fidel al multora dintre noi, la cota celei mai audiate instanțe radiofonice. Semnalînd diversele trepte de „turcire“ a autorilor care acceptaseră compromisurile colaboraționiste, numiți, prin parafrazarea unei formule staliniste, „ingineri ai sufletelor moarte“. Impulsul interior al diatribei sale e înscris în următoarea interogație retorică: „Putem noi tăcea numai dintr-o smerenie ipocrită sau dintr-un zel întors pe dos? Nu cumva, tăcînd aici, necinstim libertatea ce ni s-a dat pentru a o mărturisi în numele celor care au pierdut-o?“. În tăietura polemică aspră, sîngerîndă a frazelor sale, descifrăm sumbra tensiune a deceniilor prin care am trecut. G. Călinescu releva o „frivolitate“ în amestec „cu un miticism solemn“, Tudor Vianu, „o condescendență rușinată“, Mihai Ralea, „un cinism mereu așezat“, Al. Rosetti, „un neo-ciocoism estet“. Geo Bogza, „care se împotrivea lumii «burgheze» din trecut cu tot patosul lui proletar“, devenise „un academician decorat și para-decorat care nu se mai îngrijește decît de măreția adjectivului-perie“, iar Șerban Cioculescu și Alexandru Dima au ajuns „de compătimit“, după ce au păstrat „o tăcere de ani de zile – care va trebui înscrisă ca o exemplară cutezanță de a rezista“. Ironică specificare, „actualitatea ar trebui lăsată neapărat pe seama unor G. Ivașcu sau Eugen Jebeleanu“, cît privește opinia capitulardă a unor Zaharia Stancu, Demostene Botez, Cicerone Theodorescu, aceasta „nu interesează pe nimeni, pe absolut nimeni“. Putem accepta azi atari termeni? În generalitatea lor, pe care ne îngăduim impresia că n-o intenționa în toate cazurile nici Virgil Ierunca, pot deveni uneori discutabili. În particularitatea perioadei avute în vedere, le subscriem fără rezervă. În cel mai trist capitol pe care l-a cunoscut cultura românească, Virgil Ierunca a fost, alături de Monica Lovinescu, justițiarul de căpetenie de care am avut nevoie.