La începutul anului 1957 am debutat în Gazeta literară cu un articol despre o ediție Ion Ghica“, spune Z. Ornea într-o pagină confesivă din volumul Interpretări (1988); cu o „vechime“ de peste patruzeci de ani, Z. Ornea a fost, în mod cert, unul dintre cei mai consecvenți și, totodată, mai avizați critici ai edițiilor din literatura noastră contemporană. El face parte din „școala pentru editarea și critica textului literar“, constituită, la începutul deceniului șase al secolului XX (în pofida opiniilor unor oameni cu puțină știință de carte, se mai făceau, iată, și lucruri bune pe atunci), în jurul lui Ion Roman, cel care a condus „sectorul“ de istorie literară din cadrul E.S.P.L.A. „Atunci, la această școală, care a fost E.S.P.L.A. de odinioară – precizează Z. Ornea –, s-au format editori străluciți care fac astăzi onoare acestei discipline. Citarea câtorva dintre ei e proba cea mai concludentă a acestei rodnice înfăptuiri: Liviu Călin, Teodor Vârgolici, Andrei Rusu, Gh. Pienescu, Geo Șerban, Radu Albala, Georgeta Rădulescu-Dulgheru, Al. Săndulescu, Tiberiu Avramescu, Niculae Gheran, Domnica Filimon, Maria Simionescu, Mirela Teodorescu și încă alții“. Z. Ornea are toate motivele să fie „nostalgic“ în aceste rânduri de acum mai bine de trei decenii; mai întâi pentru că și astăzi cei amintiți (cărora li se adaugă tot… cei de-o vârstă ori, din păcate, numai amintirea lor, din alte centre culturale: ieșenii N.A. Ursu, Al. Andriescu și Liviu Leonte, clujenii Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Ion Pop, Mircea Muthu) au rămas editorii noștri activi, la care, în decurs de câteva decenii, așadar, s-au alăturat prea puține nume noi. Lipsa de „spectaculozitate“ a acestui tip de activitate vitală pentru orice spațiu cultural, necesitatea însușirii (prin studiu îndelungat) a normelor științifice, a asumării instrumentelor, cum se spune, alternativa (singura!) de a frecventa zilnic (și cu folos) sălile de lectură ale bibliotecilor (unde media de vârstă a cititorilor e în continuă creștere) – iată câteva motive pentru care meșteșugul versificării, însăilarea unor povestiri sau a unei cărți de eseuri sunt preferate de tinerii filologi; sigur că nu am în vedere aici pe cei realmente talentați, care – s-ar putea zice – au vocație pentru literatură (dar n-a fost și Perpessicius, întâi, un „literator“?). Apoi, mă întreb, de câtă atenție se bucură în presa noastră de specialitate munca editorului, exceptând cazul ediției operei lui Eminescu? Doar în România literară (prin „Breviarul“ de altădată al lui Șerban Cioculescu și prin „Cronica edițiilor“ a lui Z. Ornea, azi, prin analizele lui Răzvan Voncu) se urmărește consecvent procesul editării operei clasicilor și modernilor literaturii noastre; în rest, articole ocazionale, rare, scrise nu totdeauna de oameni competenți.
Aceste fapte și încă altele, la fel de importante, au constituit subiectul săptămânal al Cronicii edițiilor din România literară și al unor cărți precum Interpretări sau Actualitatea clasicilor. Fiecare articol conține, în principal, un elogiu care nu este niciodată de circumstanță (având în vedere dificultățile amintite mai înainte), dar și un capitol, adesea foarte consistent, de observații, amendând sever lipsurile sau, cum le numește Z. Ornea, „slăbiciunile“ edițiilor în discuție. Criticul vorbește mereu despre stăruința, silința și ritmul de lucru al editorilor sau, cu un termen impropriu, „îngrijitorilor de ediții“: ritmul de lucru și prezența sau absența mereu incriminatelor („nenorocitelor“) croșete (care „sluțesc textele“). Cronica edițiilor pe care a scris-o Z. Ornea atâta vreme nu este însă o „cronică“ propriu-zisă, ci un articol de istorie literară; în câteva asemenea „cronici“, Z. Ornea face spectaculoase descoperiri de arhivă (autobiografia lui Maiorescu, de pildă), comentează fapte aparținând unor domenii de mare interes cultural, face să răzbată chiar și nostalgii („Apuse vremi de început, când un tânăr – ce-i drept, extraordinar dotat – putea deveni profesor universitar la 22 de ani, rector la 23, cumulând totodată și conducerea a două importante instituții școlare!“; e vorba, firește, de T. Maiorescu). Importanța pentru actualitatea imediată a cronicilor lui Z. Ornea rezidă însă, în primul rând, în susținerea consecventă a ideii conform căreia valorificarea patrimoniului cultural național trebuie înțeleasă ca un act de restituire critică și integrală a operei înaintașilor, reprezentând, în fapt, „un act de profund și substanțial patriotism“, pentru a relua o sintagmă prin care Mircea Iorgulescu caracteriza, în 1985, activitatea literară și culturală a lui Z. Ornea.
Cronicarul edițiilor face dreptate muncii ostenitoare a unor cercetători deloc răsfățați de critica de întâmpinare (dar parcă numai de ea? Câte cărți de eseuri inteligente despre opera lui Eminescu, Maiorescu, Rebreanu, Negruzzi, Asachi, Dosoftei, Bolintineanu nu s-au scris fără a se aminti măcar într-un colț de pagină numele celui care a pus la dispoziție instrumentul de lucru, ediția critică?!). Așa încât nimic mai firesc decât frecventele referiri ale lui Z. Ornea la calitatea edițiilor analizate și a autorilor lor; înțelegerea, cuvintele de caldă apreciere, punerea în evidență a erudiției filologice, a travaliului, scrupulul profesional, competența, rigoarea, eficiența, perseverența constituie un elogiu al activității editorului („munca aceasta e una efectivă de eroism și nu poate fi, cu oricât ar fi recompensată, răsplătită cu adevărat“), știind bine că domeniul, pe care l-a controlat autoritar câteva decenii bune, pierde mai repede aderenți decât câștigă. Textele lui Z. Ornea nu sunt numai niște cronici în sensul strict al termenului; ele reprezintă, în numeroase cazuri, adevărate profiluri literare ale autorilor editați: altfel spus, „cronica ediției“ nu vizează doar judecata de valoare referitoare la calitatea reconstituirii operei unui înaintaș, ci reprezintă și un bun prilej pentru disocieri subtile (ca, de pildă, aceea dintre „delectabil“ și „instructiv“ în literatura de călătorie a pașoptiștilor), pentru completări și nuanțări ale unor lucruri atinse altădată numai tangențial, pentru vehicularea informației de istorie literară, pentru reconsiderarea din perspectivă valorică a unor zone literare mai puţin frecventate de critici (jurnalul lui Tudor Muşatescu – o „efectivă revelaţie“ – ori teatrul lui Blaga, de exemplu: aici, opiniile lui Z. Ornea au fost confirmate de Dan C. Mihăilescu, Doina Modola şi Mircea Ghiţulescu care consideră, şi ei, drept o „falsă colaterală“ dramaturgia marelui poet), pentru recuperări necesare (cum este „profilul“ foarte instructiv al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“ – „cea mai veche dintre cele similare care apar în Europa“, dispărută şi ea o dată cu încetarea activităţii Editurii „Minerva“, de care Z. Ornea şi-a legat viaţa/ pasiunea/ profesiunea). Altădată, „cronica ediţiilor“ se transformă în micromonografii privind, de exemplu, contribuţiile lui P.P.Negulescu în filosofia culturii (P.P. Negulescu despre geneza formelor culturii) ori proiectele reformatoare în „chestia ţărănească“ ale lui Radu Rosetti (Radu Rosetti şi problema ţărănească). Cum, la fel, în paginile acestor cronici se simte distinct căldura unui flux al amintirii, o „înfiorată nostalgie reculeasă“ (care înconjoară „relicve sentimentale“ – cărţi, desigur! – şi figura unui prieten, numit „antifascistul meloman“), dând o turnură narativă textelor al căror obiectiv major rămâne, fireşte, elogiul muncii editorului.
Viaţa lui Titu Maiorescu este, se poate spune, cartea-efigie a lui Z. Ornea; ea reprezintă, totodată, cea mai completă reconstituire a biografiei personalităţii atât de complexe a lui Titu Maiorescu, focalizând nu atât faptele, cât portretul interior; şi nu atât criticul şi politicianul, cât omul. Viața Iui Titu Maiorescu este o monografie de referință și prin precizarea poziției istoricului literar față de unele aspecte până azi controversate ale activității mentorului „Junimii“; Z. Ornea dovedește, fără putință de tăgadă, în opinia mea, prioritatea „herbatianismului“ în opera lui Maiorescu (pe Hegel – observă cu dreptate criticul – nu a avut când să-l aprofundeze temeinic), stabilește paternitatea broșurii cuprinzând actele procesului din 1864-1865, ca și motivațiile ostilității sale față de pașoptiști și ardeleni. Un Tablou final încheie această monografie care reprezintă una din cărțile majore ale criticii și istoriei noastre literare; fapt semnificativ pentru exemplaritatea vieții și activității lui Titu Maiorescu, Z. Ornea pune punct studiului său prin câteva observații pertinente care conturează poziția și „funcția“ personalității maioresciene în stricta noastră actualitate literară: Maiorescu este azi ceea ce aș numi argumentul Maiorescu: viața sa este „ipostaza exemplară a unei vieți desăvârșit autorealizate, care și-a transmis astfel imaginea posterității. Nu a fost dintre oamenii-personalități care și-au îngropat viața în operă. A știut să o domine pe cea de a doua pentru a o înălța, mândru și fascinant, pe cea dintâi. Dar, în bună măsură, și datorită operei, așa redusă ca dimensiuni cum este ea. Există însă instrumente pentru a măsura «puținul» într-o operă, impunătoare prin ceea ce reprezintă? Posteritatea maiorescianismului e nepieritoare. Ori de câte ori se înghesuie în prim-plan aroganța nonvalorilor, fanatismul și prostia agresivă, confuzia planurilor și a criteriilor, intoleranța, demagogia patriotardă, minciuna tremolată, obnubilarea lucidității, se apelează, invariabil, la Maiorescu. E un antidot care nu a dat și nu va da niciodată greș. E mult? E puțin? E covârșitor“.