Istoricii s-au aplecat mai întotdeauna cu precauție asupra subiectelor privind Balcanii, mai ales dacă le-au stat în vizor ultimele două veacuri. Întreaga modernitate a acestui spațiu este bântuită, în opinia multora, de un anume spirit malefic, de un rău ale cărui amplitudine și extensie au con-lucrat copios cu moartea la scară statistică. Or, dacă istoricii au fost foarte precauți călcând pe terenul minat, comportamentul unor jurnaliști interesați de subiect poate naște suspiciuni întemeiate. Misha Glenny este vizat direct, ca autor al cărții de față, mefiența prealabilă fiind formulată în siajul impresiei comune, cum că jurnaliștii sunt frivoli, superficiali, vag ipocriți și cu totul insensibili la canonul atât de strict al sferei istoriografice. Pe de altă parte, textul unui jurnalist promite mai multe delicii decât cel al unui istoric scrobit.
O carte masivă vine să acrediteze unele aprehensiuni și să delegitimeze altele. Efortul de documentare este unul lăudabil, pe de o parte, dar trimiterile la surse sunt sporadice, adesea fugitive (la aproape 750 de pagini de text, autorul a adăugat doar 34 pagini de note, cele mai multe fiind trimiteri bibliografice lapidare). Asta poate fi frustrant pentru un cititor profesionist, specialist sau amator avizat, dar și mană cerească pentru unul interesat doar de „acțiune“. În al doilea rând, intră în discuție valoarea surselor utilizate. Ne putem face o impresie dacă luăm în considerare trimiterile în cazul fragmentelor de text dedicate României, în ecartul de timp vizat (192 de ani). Este vorba despre istorici străini sau români traduși în engleză (Vlad Georgescu face parte din ultima categorie). Interpretările propuse sunt cel mai adesea corecte, luând în calcul elemente de atmosferă care au însoțit evenimentele relatate, însemnări ale unor observatori sau participanți, aprecieri din partea jurnaliștilor. În ce ne privește pe noi, cartea lui Misha Glenny are meritul de-a ne scoate din „chibițăria“ autohtonă, cu impulsuri narcisiace sau cu reziduuri ale istoriografiei de tip hagiografic, atât de gustat de hobby-ști, atentă (istoriografia vizată) în a pune toate relele ce ne-au pricinuit pe seama străinului hain, nației rămânându-i să se bucure de laurii auto-glorificării. Unele remarci sunt ironice sau chiar sarcastice. Referindu-se la segmentul interbelic al istoriei noastre, jurnalistul-istoric plusează: „Dacă în Iugoslavia regele își ocupa timpul liber rumegând niște probleme de stat și naționalitate fără soluție, iar în Bulgaria modestul Boris se relaxa cântând la tobe sau conducând trenuri, familia regală a României cultiva sexul recreațional“ (p. 468). Remarca nu-l vizează doar sau în primul rând pe Carol al II-lea, cum ne-am aștepta, ci (și) pe părinții săi, Ferdinand, „supusul soț al reginei Maria tată fără speranță al unui număr nedefinit de copii, era maestru la ceea ce un diplomat numea «adulter întâmplător»“, precum și pe cea supranumită de către români, după Primul Război Mondial, grație unui comportament exemplar, mama răniților, dar evaluată sumar și răutăcios de către autor într-un portret moral negativ, pe considerentul că-și utiliza amanții pe post de „consilieri, bancheri, intermediari și confidenți“.
Dincolo de o eroare vădită de documentare (România nu a devenit regat în 1866, ci în 1881; între 1866 și 1881 Carol a fost doar domnitor, după abdicarea forțară a lui Cuza), este evident faptul că nu ni se acordă decât o atenție periferică, că nu facem parte dintr-o distribuție a „filmului“ cu roluri de prim-plan, ci mai degrabă suntem postați în cele menite figuranților. Nu facem parte din spectacol decât, cel mult, ca „trupă de acompaniament“. Soliștii sunt alții. În primul rând imperiul Otoman și grecii, până spre ultima treime a veacului al XIX-lea, pentru ca mai apoi accentele să se distribuie destul de uniform înspre albanezi, bosniaci, sârbi, croați și bulgari. Dunărea este limesul. La nord, locuiesc balcanici de rangul doi, oarecum străini de plămada genuină, cea care a dat caracteristicile definitorii ale lumii levantine și a desenat meridianele de mentalitate în baza cărora s-au produs faptele și au evoluat protagoniștii. Că nu prea suntem băgați în seamă, ar trebui să ne măgulească, probabil, în măsura în care nu facem parte din zona „blestemată“, acea peninsulă la care se referea Mark Mazower în Balcanii: de la sfârșitul Bizanțului până azi, (Humanitas, 2019). Profesorul și istoricul american, spre deosebire de jurnalistul englez, a propus un text cu mai puțin aplomb, dar cu o mai mare densitate, echilibrul în privința interpretărilor fiind de o calitate incontestabilă. În mai puțin de două sute de pagini, Mazower reușește să ofere o perspectivă mai coerentă, esențializată, eliminând din start chestiunile de amănunt, menite să încețoșeze orizonturile. Totuși, Balcanii celor doi nu diferă în mod esențial, ci aduce în atenție un loc turbionar, lipsit de ingredientul absolut necesar al răgazului ca interval de cristalizare istorică și de încastrare în formă. Practic, accesul la orice formă este imposibil aici, refuzat de o instanță ce pare crudă și atotputernică, în același timp. Ceea ce regăsim în timpi diferiți este un același puzzle, dar în care piesele au fost reașezate de o forță cu un presupus, dar înșelător spirit ludic. Jocurile exersate nu au inocență și nici candoare, ci propun ceva din ororile unor păpuși ucigașe, neastâmpărate, „amuzate“ de isprăvile lor sinistre. E drept, M. Mazower absolvă în bună parte popoarele balcanice de păcatul de-a fi purtat în ființele lor colective morbul Răului, capabil să declanșeze grozăvii și să oripileze umanitatea însăși, denunțând marile puteri în ipostaze deloc candide, ca factori incitanți și singuri beneficiari ai lucrurilor programate să se întâmple. Ca atare, sensul peiorativ al balcanismului a fost impus abuziv. Și Misha Glenny observă activitățile din culise, dar în vizor îi stau aproape obsesiv doar faptele petrecute pe arii geografice strict limitate, secționând mereu planurile, astfel încât tabloul final, din perspectiva tehnicii de lucru, este unul pointilist.
Ceea ce dă tiparul Balcanilor este cruzimea. Acesta este mesajul pe care ni-l impune, ca un laitmotiv, M. Glenny. Masacre, orori greu de imaginat și dificil de prins în descrieri cât de cât suportabile, asasinate politice, deportări, abuzuri prin violență extremă, violuri în masă, brigandaj, iată ingredientele sordide ale celor două veacuri decupate din istoria peninsulei. Toate acestea grefate pe înapoiere cronică, sărăcie, nivel de educație rudimentar, primitivism în ceea ce privește comportamentul și standardele de civilizație. Crimele înfiorătoare din Serbia, Bosnia, Voivodina, Croația sau Turcia (atât cea a osmalâilor, cât și cea modernă, a lui Mustafa Kemal Atatürk) sunt ingredientul mai fiecărui capitol, modelul ieșit în evidență fiind conotat de spaimă și ură, pe măsură ce modernitatea își impunea miza pe naționalitate, pe sentimentul de solidaritate și coeziune etnică, așa cum fusese el propus de Herder. Din fericire, românii au fost actori marginali și în acest spectacol respingător al atrocităților consumate pe fundamente etnice sau religioase, un masacru amorsând, în timp, o vendetta. Cât privește războiul civil din Iugoslavia anilor ’90, autorul cărții probează, în sfârșit, avantajul avut în calitate de corespondent al BBC pentru Europa Centrală. Dar există și un neajuns – te trezești, la un moment dat, fără busolă, frustrat de faptul că evenimentele relatate refuză să alcătuiască un ansamblu rezonabil (dar cum să o facă, oare, dacă totul e lipsit de rațiune, primând instinctul cu rang de vector al deciziei, comportamentul visceral dictat de răzbunarea în buclă?).
Balcanii trăiesc într-o incontinentă transă etnică. Dacă ar fi să căutăm o explicație acestui bâlci al deșertăciunilor, să-i dezlegăm cifrul, poate că ar fi bine venită o lectură din Peter Sloterdijk. Este vorba de Mânie și timp. Găsim acolo un model plauzibil al istoriei dominate de acțiunea thymos-ului (curaj, demnitate, temeritate și mai ales mânie, toate într-un haló de ură) și de capacitatea acestor trăiri de a se acumula în depozite, în bănci cu uriașe capitaluri circulante. Din cât în când, au loc „retrageri“ ale deponenților, rentierii thymos-ului (dictatori, lideri militari și politici, prelați, patrioți înfocați) punând la cale conflicte religioase, etnice sau ideologice. Războaiele motivate de credință. cele mondiale sau revoluțiile au fost astfel de episoade, de dezmăț al mâniei și de hipertrofiere a cruzimii. Chestiunea specifică Balcanilor pare a fi aceea că „retragerile“ de capital sunt atât de frecvente încât tiparul istoric e dominat de masacrele la care se dedau, succesiv, comunitățile împrăștiate neomogen pe un teritoriu ridicat din plan strict geografic în cel al miturilor fondatoare, al legendelor cu rol de reprezentare identitară. În același timp, mai constatăm o anomalie – deponenții la băncile mâniei sunt, constant, mulți și generoși, îndestulându-i pe cei ce retrag capital. Iată blestemul balcanic, altfel tărâm ospitalier! Un thymos în armonie cu antichitatea greacă, dar fără kairos.