S-au publicat după 1989, desigur, articole (și chiar teze de doctorat) consacrate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca – separat ori împreună –, de ne-separat, de altfel, în viață, în atitudine, în ținută morală, în demnitate, în intransigență, în patriotism, în devotamentul unul față de celălalt și amândoi în altruismul cu care i-au ajutat pe toți „clandestinii“ care le-au trecut pragul.
Și totuși, dacă viața și opera Monicăi Lovi nescu au fost prezentate în mai multe articole, teze de doctorat ori chiar exegeze elaborate (v., printre altele, Angela Furtună: Monica Lovinescu. Est-Etica. Geneze, 2012), Virgil Ierunca continuă a fi perceput în principal drept vocea de la Europa Liberă, cea care depăna pentru ascultători „Povestea vorbei“, jurnalistul care arăta cu orice prilej opoziția fermă și constantă împotriva comunismului ori ctitorul de publicații românești în exil, dar mult mai puțin poetul sau criticul literar, scriitorul autentic, de fapt, al cărui verb încântă nu de puține ori prin frumusețe și inedit. Așadar, cunoscut îndeosebi ca luptător activ cu arma cuvântului, prin scrierile sale, prin înființarea de reviste, prin încercarea permanentă de a atrage atenția Occidentului asupra dramei poporului său, Occident marcat de o permanentă „nepăsare frivolă“, Virgil Ierunca rămâne una dintre personalitățile importante ale culturii românești din exil necunoscute (și) ca scriitor de reală valoare.
Cu un paradox am putea afirma: uitarea vine și din necunoaștere.
Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca ne-am fi putut intitula prezentarea de mai jos.
Este, aparent, și acesta un paradox, de vreme ce vocea sa era atât de ascultată în anii comunismului – desigur, cu frică, dar mai ales cu mare interes și emoție – , iar astăzi i s-au tipărit cărțile de către prestigioasa editură Humanitas.
S-a remarcat nu o dată – în termeni diferiți, dar care acopereau aceeași idee – că Virgil Ierunca ar putea reprezenta modelul de scriitor care nu a dat în planul literaturii o operă pe măsura potențialului său, cheltuindu-se și sacrificând scrisul pentru o cauză considerată imperioasă la momentul respectiv. În cazul său, militantul – cel puțin în timpul vieții – se pare că a pus în umbră scriitorul sau, așa cum sintetiza Cornel Ungureanu, făcând aluzie și la „sacrificiul“ făcut pentru promovarea valorilor românești, precum și la vocația jurnalistică: „în numele adevărurilor, în numele operei de justiție pe care o împlinește (a împlinit-o) de la microfonul Europei libere, în numele acelor senzaționale rostiri săptămânale, Virgil Ierunca și-a amânat – și-a sacrificat? – propria sa operă. S-a retras în umbra numelor celorlalți. Urgențele jurnalistice au modelat mai mult profilul pamfletarului și mai puțin pe cel al gânditorului, al creatorului de sinteze.“ (v. Cornel Ungureanu, La vest de Eden, 1995, p. 183)
Și totuși, fără a nega cele afirmate de Cornel Ungureanu ori de alți critici care au comentat activitatea și scrierile exilatului de la Paris, Virgil Ierunca se cuvine să rămână în istoria literaturii române și ca autentic scriitor.
„…Adevăratele mulțumiri sunt pentru cele două fascicule de Jurnal pe care le-am citit – și recitit – cu nesaț în R.S.R.1 IV și Destin 15. Ce se mai poate adăuga? Ești un mare scriitor!“, aprecia Mircea Eliade într-o scrisoare.
Și criticul Nicolae Manolescu, în ultimul capitol al cunoscutei Istorii critice a literaturii române, ia în considerare – dintre toate scrierile publicate de Virgil Ierunca – mai cu deosebire Jurnalul și-l situează pe autor la loc de cinste, printre „memorialiști de ieri și de azi“, alături de N. Steinhardt. Petre Pandrea, Petru Comarnescu, Lena Constante ori I.D.Sîrbu socotindu-l „unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem“.
Pornind de la opinia lui Eliade, precum și cea a criticului N. Manolescu, dar și de la opinia generală asupra activității literare a exilatului de la Paris, putem merge mai departe și aduce argumente – folosind, desigur, rând pe rând scrierile lui Virgil Ierunca, fie ele polemice (ca Dimpotrivă) sau „cărți de dragoste“ (cum e numită Subiect și predicat), precum și Românește sau Semnul mirării ori articolele publicate în revistele exilului și necuprinse într-unul din aceste volume și nu numai – că toate demonstrează un nobil reafinament al cuvântului.
Paleta abordată de el a fost așadar diversă. Polemist cu verb acid și intransigență totală, Ierunca a semnat cronici literare, portrete de scriitori, necrologuri chiar (un alt fel de portrete, de fapt), poezie, sinteze de literatură română în ediții franceze și germane (Encyclopédie de la Pléiade, Histoire générale des littératures, Dictionnaire des Littératures, Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahundert, Dictionnaire du surréalisme et ses environs), fiind în același timp și un atent și fin analist al epocii, care nu s-a sfiit niciodată să acuze Occidentul de orbire în fața pericolului comunismului adus de tancurile sovietice.
Diversitatea în plan literar demonstrează totodată profunda sa implicare în viața culturală a exilului românesc. Dar și din cele puține volume pe care le-a publicat sau din cele în care sunt adunate contribuțiile din revistele editate de el ori la care a colaborat, se poate desprinde această diversitate, fie dacă ne referim la dimensiunea sa de poet, fie dacă surprindem prezentarea profilului artistic al unei personalități din cultura noastră (Brâncuși, Enescu, Busuioceanu, ș.a.), sau atitudinea dimpotrivă când denunță „turcirea“ – în termeni vitriolanți, nu de puține ori – a unor confrați din țară care au pactizat cu regimul comunist. Autorul excelează în toate.
Dar poate pe primul plan ar trebui să-i reliefăm proprietatea termenilor folosiți, aflarea cuvântului perfect pliat pe idee și nu mai puțin inventivitatea lexicală.
Încă din articolele din tinerețe, jurnalistul dovedise un special simț al limbii și surprindea cu lexicul folosit ori cu alăturarea de termeni ce trimiteau la un limbaj din sfera poeziei. Transferul de sensuri – de la concret la abstract, de la un domeniu la altul – aproape că îi este marcă definitorie. Desigur că, în timp, formele expresiei se amplifică și, surprinzător poate, având în vedere absența fizică din mediul lingvistic românesc de mai multe decenii, cuvântul i se încarcă și mai mult de sens, termenii vechi, aproape uitați în literatura și presa din țară, revin în scrisul său plini de frumusețe și de noi conotații, după cum surprinde folosirea unor cuvinte ca determinanți insoliți, cuvinte din sfere semantice diferite, ceea ce îi apropie nu de puține ori fraza de poezie (situația României e „un seism de noapte“, oamenii sunt „flămânzi de destin“).
Luăm ca exemplu mai general capitolul „Concesii“ din volumul la care „ținea cel mai mult“, după cum mărturisea, Românește. Unele pagini dezvoltă idei despre literatură, dar multe au valoare de maxime, gânduri de înțelepciune, impresia aceasta venind și din puterea scriitorului de a alătura ce pare imposibil de apropiat. În frazele lui se întâmplă ceea ce el însuși spunea – meșteșugit – despre Maurice Blanchot, scriitorul modern „prin care literatura devine religie, o altă religie“. (p. 235) Și un alt exemplu: „Moartea lui Drieu are ceva din dificultatea unei rugăciuni“. (p. 248)
Mai totdeauna, când vorbește despre un scriitor, portretistul dezvăluie specificul, esența personalității acestuia într-o propoziție sau două, în care surprinde cu o comparație indirectă și total neașteptată, cu epitete și metafore inedite ori cu termeni antitetici și din sfere semantice incompatibile în vorbirea comună: „Pluralul lui Rabelais e cerut de lumea lui de belșug și noroi, o lume care furnică, se înghesuie pe pământ ca personajele lui Bruegel. Singularul lui Robert Desnos e o consecință a retușării acestei lumi; o expresie a reducerii ei, e singularul unei inițiative subțiri. Les Quatre sans cou au ceva din personajele îmbătate de geometrie ale lui Chirico“. (p. 244)
Caracterizările în termeni aforistici – nu de puține ori –, în care cuprinde caracteristica esențială a celui prezentat, rămân emblematice. Mircea Vulcănescu e „domn creștin“, Sașa Pană a fost „un domn al literelor“ și a trăit „ca o fantomă tăgăduită“, Mircea Popescu a fost „un scriitor, un jurnalist, o conștiință“, Lucian Bădescu a fost un intelectual pentru care „ideile erau persoane“, Gheorghe Grigurcu este un „creator al unei critici interne“, iar Mircea Eliade reprezenta ceea ce ar însemna „cum nu poți să nu fii român“. (s.n.) Chiar o carte poate fi caracterizată printr-o frază memorabilă și e de exemplificat cu cea despre volumul lui Busuioceanu: „Fructul de a trăi e un testament pe-o gură de rai“.
Alteori pune verdicte severe – „Breton e de multe ori un mag zgomotos“ – dar tot prin caracterizări denotate din comparații și alăturări de termeni neașteptați ori antitetici. Chiar și o țară poate fi definită printr-o frază emblematică: „Numai Spania cunoaște puterile triste ale morții, numai în Spania moartea e vie“. (p. 237)
În eseurile și cronicile lui Ierunca întâlnim folosite adesea infinitive lungi substantivizate – cu o situare astfel în spațiul vechimii frumoase a graiului nostru –, unele încă în uz, altele par a fi creații personale, ca murire… sau substantive rare: „vrajă a infinitudinii literare“. Nu de puține ori frazele sale trimit cu gândul la Constantin Noica, la acea infinire, la n-a fost să fie ori va fi fiind…
„Să sporești natura în sânul naturii. Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi“, îndemna C. Noica. Virgil Ierunca „sporea“ cu ajutorul cuvântului său, „natura“ limbii române, creând, nu de puține ori, „o închidere ce se deschide“, o „luminare“ a sensurilor neașteptate, nebănuite în limbajul denotativ. Căci putem fără îndoială transfera și în scrisul lui Virgil Ierunca (ceea ce Noica observa scriind despre nebănuitele valențe în conjugări ale verbului a fi) și anume că și prin paginile sale „limba română avea o experiență proprie de exprimat.“ (v. Sentimentul românesc al ființei, 1996)
De aceea, cititorul care se oprește asupra oricărei pagini scrise de Virgil Ierunca nu va putea să nu dorească a reciti aproape fiecare frază, să nu își bucure mintea și sufletul întâlnind cuvintele vechi pe care scriitorul le scoate din lada de zestre a istoriei limbii române, recitind îmbinările meșteșugite de termeni ori calificativele neașteptate date unor substantive. Astfel, „participarea“ lui Blaga la „transcendența coborâtoare“, se face, ni se spune, „cu hărnicie și fală“, sinonimul „mândrie“ nefiind, desigur, adecvat în cazul superbiei creatoare a poetului care „sporea cu lumina“ sa „a lumii taină“; în altă parte vorbește de „strâmbătatea“ pe care ar provoca-o orice discriminare de genul „poeți din țară și din exil“ (Subiect și predicat, p. 5), moartea lui Vulcănescu în temnițele comuniste e numită „săvârșire“ (Ibid., p. 9), „voința ordinii comuniste“ era aceea de „a dezbăra spațiul spiritual românesc“ (Ibid., p. 15), iar pentru procesul lui Mircea Vulcănescu folosește o formă verbală veche mult mai expresivă: acesta, ni se spune, „a avut probabil loc ca să se plinească nenorocul istoriei noastre“ (Ibid.).
Neologismele nu lipsesc, desigur, la intelectualul rafinat și cu o cultură atât de vastă cum a fost Ierunca. Exemplele ar putea fi numeroase și nu ne propunem o inventariere. El scrie astfel despre „finitudine“ (Ibid., p. 5), despre „procesul de derelecțiune“ (Ibid., p. 12) sau îmbină neașteptat un arhaism cu un neologism: „sloboziți de contingențe“, „istovire generoasă“ (Ibid., p. 18) ș.a.
Un procedeu insolit credem a fi și utilizarea cu un sens abstract a unui verb care de regulă este uzitat în limbajul comun cu valoare concretă. Astfel, despre George Enescu scrie – cu regret – că „a ne-cunoscut izvoarele“ și că, „prin legendele și mitologia românească“, el „ar fi tencuit mai real legătura dintre geniul lui și spațiul românesc.“ (Românește, p. 55) Pe de altă parte, îi cere „istoricului de mâine al căderii de azi a Țării … să surprindă și acele zone de disponibilitate în care s-a însămânțat demisia, voința de neputere „lașitatea lascivă.“ (op. cit., p. 45), după cum în alte locuri întâlnim verbul „a organiza“, în limbajul comun folosit pentru acțiune, iar în scrierile lui Ierunca apare alături de „tăcere“, termen ce reprezintă tocmai lipsa acțiunii.
Metaforele frecvente ne trimit la poet, în orice pagină scrisă acesta dând seamă de o subtilă știință a raportării abstractului la concret, a folosirii cuvântului adecvat, care poartă cititorul pe căile nebătătorite ale limbii și-i întregesc imaginea despre omul sau situația expuse anterior. Alice Voinescu, de pildă, prin martiriul să, alături de cel al lui Gheorghe Brătianu, Dragoș Protopopescu și Mircea Vulcănescu, este intelectualul care a rămas „aproape de durata românească“. (Ibid., p. 49) Iar în cazul lui Mircea Vulcănescu, făcând trimiteri la spiritualitatea noastră – căreia acesta îi este nobil exponent –, Ierunca vorbește despre „omenia de proverb neîntrerupt“ a acestuia. (Ibid., p. 15). În schimb, prin contrast, judecătorii lui Vulcănescu sunt numiți „caiafe roșii“, arta sovietică n-a produs ani și ani nimic altceva decât „catehisme plastice“ (Românește, p. 152), Rusia sovietică este „un imens păianjen al istoriei“ (Ibid., p. 155), clipa este „stătută“ în vremea sa (suprapunerile de sens sunt evidente!), iar timpul „părea că se oprise să-și contemple netemeiul.“ (Ibid., p. 166).
În portretul dedicat lui C. Brâncuși, trimiterile, asocierile (care susțin argumentele), coroborările cu celelalte arte, cu poezia lui Mallarmé de pildă, sunt făcute într-un stil ce amintește el însuși de poezie. Arta și meșteșugul lui Brâncuși, mistica și „iubirea de simbol“ sunt explicate în cuvinte prin metafore și comparații. Mai mult. În încercarea de surprindere cu ajutorul cuvântului a esenței și a originalității creației brâncușiene, asocierea cu poetul Oului dogmatic vine firesc. Formele geometrice perfecte – „ovalul, parabola și elipsa“ – apreciază cunoscătorul subtil al artei și poeziei, fin mânuitor de cuvânt totodată – „duc toate la un fel de mit al oului, ca rezumat al vieții, ca sinteză de finitudine și rod.“ Întâlnirea dintre arta lui Brâncuși și turnarea în cuvinte a esenței reprezentată în poezie de Ion Barbu o apreciază Ierunca drept „prilej de sărbătoare în destinul artei românești.“ (Ibid., p. 16)
Unui alt mare reprezentant al artei românești – George Enescu – pentru a-i scoate în evidență formidabila sa memorie, trimite, prin comparație, la notorietatea unanim cunoscută a savantului Nicolae Iorga, numindu-l pe compozitor „un fel de Iorga sonor“. (Ibid., p. 54) Un același procedeu – prin trimiterea către un altul îl aflăm tot în articolul dedicat lui Enescu, autorul amintind de „Barbu Lăutaru al cuvintelor care este Anton Pann“, bazându-se și aici, convențional, pe conotațiile pe care primul nume le trezește în percepția cititorului.
În cazurile de mai sus este vorba de doi termeni care au o încărcătură de sinonimie.
Nu rareori, autorul face apel și la antiteză sau la elemente antagonice, de asemenea pentru a evidenția unul dintre termeni sau chiar o întreagă idee. Face astfel apel la „istoricul de mâine al căderii de azi a Țării…“ (p. 45) ori folosește un determinant uzual într-un anumit context, dar insolit în cel propus, tocmai cu intenții de evidențiere. Astfel, când scrie, de exemplu, despre „bătrâna înrădăcinare a gustului artistic“, preferă adjectivul folosit pentru animate, în locul obișnuitului „veche“, cu intenție stilistică, de bună seamă.
Ne oprim aici cu exemplele. Am putea aduce, desigur, nenumărate în sprijinul ideii că scriitorul Virgil Ierunca se dovedește în tot ceea ce a publicat un mare făuritor de limbă și stil, un creator de cuvinte și de sensuri noi sau, preluând sintagma cu care el însuși îl caracterizase pe autorul Cuvintelor potrivite, „un gospodar al cuvântului“.
1 Revista Scriitorilor Români.