Argument
Era în iunie 2013, când, aflându-mă ca de obicei în Țară, am colindat prin librării spre a-mi asigura provizia de cărți pentru un nou an. Așa am găsit – și m-a surprins întâi prin titlu, apoi prin postura neașteptată a autorului – volumul Jurnal de doliu1, al lui Roland Barthes (de acum R.B.) Eram (și încă sunt) într-o fază similară cu aceea a lui R.B. atunci când își nota reflecțiile și, după o primă răsfoire a cărții, am avut o reacție retractilă, de fapt o teamă de a-mi agrava depresia pe cale de cronicizare. Mai târziu însă, revenit în Germania, s-a insinuat în preocupările-mi curente un interes straniu, difuz, pentru această carte și am început s-o străbat cu atenție și pași mici, simțind în același timp nevoia de a glosa pe marginea notelor autorului, pro sau contra, sau doar comentând în contextul jurnalului meu renan. Cum cartea lui R.B. n-a produs un ecou semnificativ în Țară, având parte mai curând de tăcere decât de o recepție în nemijlocită „cunoștință de cauză“, cred că nu va fi lipsit de interes să reiau glosele pe care i le-am dedicat, așa cum le-am intercalat atunci în propriu-mi jurnal. Suntem, așadar, la Ludwigshafen pe Rin, în iulie 2013. (R.C.)
Marți, 16. Ieșit la 8,30 cu garoafe. După aproape o lună de absență, Hauptfriedhof-ul îmi apare în plină ebuliție vegetală, fără nimic funerar. Plăcut, răcoare, aer pur, la Nico e încă umbră, ne-am regăsit comuniunea, am stat și de povești. Locul e plin de grădinari care stropesc, tund, sădesc, plivesc. Mă salută surâzând, ca pe o veche cunoștință pe care n-au văzut-o de mult. Se pare că am devenit pentru ei un personaj – der alte Herr mit Brille und Stock.
*
I-am trimis și Sânzianei Batiște Călători și călătorii, dar până acum nu mi-a confirmat primirea. I-a scris în schimb Denisei, iar ea îmi divulgă acest pasaj tulburător:
„Doamne, ce emoție mi-a produs fotografia de pe copertă, cu Nicoleta alături, frumoasa și delicata Nicoleta, amândoi, singuri – pereche ideală, în fața nesfârșitului întins al apei… Scriu cu lacrimi… Nu m-am obișnuit cu gândul plecării ei.“
*
Vineri, 19. Scrisoare reconfortantă de la Sorin Mărculescu, după ce a citit Călători… Și de la Sânziana acum, evocând-o pe larg, în aceleași rânduri emoționante.
*
Duminică, 21. De dimineață, de la 8.30, stat mai mult, pe răcoare. Până la 9 e încă umbră acolo. După aceea e tot mai greu de stat. Văd că la ora asta vin acum și ceilalți obișnuiți ai locului, cu care ne salutăm, mai schimbăm o vorbă. Suntem un fel de comunitate…
Acum, seara, mesaj de la Al. Săndulescu, care-mi atașează o recenzie la cartea mea, expediată la „Apostrof“. Și îmi cere adresa poștală, solicitat de Carmen Brăgaru, care ar vrea să-mi trimită o carte.
*
R.B.: „Deprimarea va veni atunci când, din străfundul tristeții, nu mă voi putea agăța nici măcar de scriitură.“
Da, de momentul acela mă tem cu adevărat.
*
Vineri, 26. De la 8,30, cu flori proaspete de la florăria lui Klaus. A fost ziua ei și mi-e gândul împovărat de tristețe când îmi amintesc cum o sărbătoream. Am deasupra biroului fotografia ei, de fapt un portret, făcut în urmă cu vreo 6-7-8 ani, în timp ce își admira o mică brățară pe care tocmai i-o dăruisem de ziua ei. E foarte frumoasă în poza asta, cu un surâs îndepărtat, enigmatic, care-i disimulează bucuria, evidentă totuși. Micile, modestele ei bucurii…
*
Scrisoare ciudată, confesivă, de la Vasile Dan, care îmi povestește cum l-a călcat o dubiță în marșarier și cum a scăpat, dar cu senzația că s-a născut a doua oară. Evident, a rămas marcat, puțin șocat, dacă a simțit nevoia să se defuleze, dar de ce tocmai mie? E o dovadă de încredere și prietenie, care mi-a făcut bine.
Primit de la Carmen Brăgaru, studiul ei postdoctoral, impunător, despre Ion Pillat. Când am să citesc și cartea asta? O voi face totuși prioritar.
*
RB: „Nu sunt în doliu (sbl.aut.). Sunt trist.“
N-am purtat niciodată doliu, după nimeni. Mi s-a părut dintotdeauna indecent să-mi exhibez durerea pe stradă, ca și cum aș striga privește-mă, lume, cât sufăr… Și doliul meu e tot tristețea. Un doliu fără termen de șase luni sau un an, sau șapte. Tristețea e definitivă, poate cu perioade de remisiune sau de resurecție, dar mereu prezentă, sedimentată în noi straturi, cu fiecare nou plecat dintre cei dragi. Tristețea pe care a lăsat-o plecarea Ei e gravă, e grea și mai ales constantă, ca o lespede peste toate celelalte tristeți. E adevăratul doliu, cel invizibil, care ori e definitiv, ori nu e decât un fel de mondenitate.
*
Duminică, 1 septembrie. Revăzut întâi articolele încheiate, apoi ieșit. Zi cu mai puțin soare, și cu vânt cam răcoros. Castanul monumental, secular, de la Neue Tor a fost retezat, nimicit. A rămas doar buturuga, pe care cineva a așezat un buchet de trandafiri, ca la un mormânt. E indignat și Klaus. Isprava a provocat-o o femeie din casa de dincolo de gard, care s-a plâns că arborele îi face prea multă umbră. Și cum ea lucrează la Primărie, a reușit să obțină retezarea lui. Ceea ce-mi amintește de versurile premonitorii ale lui Iorga: „Au fost tăiat un brad bătrân / Fiindcă făcea prea multă umbră…“
*
Zi de relache azi, rezolvat corespondență. Am ieșit, zi însorită, cu un pic de vânt înmiresmat. La intrarea dinspre Alte Tor, e mormântul unei Eva Meheleanu. Până prin toamna trecută, venea acolo aproape zilnic, ca și mine la N, un bătrânel cu care până la urmă am intrat în vorbă. Erau de pe lângă Arad, el român, ea șvăboaică. Nu putea vorbi despre ea fără să plângă. Avea și numele și anul nașterii lui înscrise pe cruce. Paul. Născut în 1927. Într-o zi mi-a spus că se va întoarce în țară, deși are două fete aici. În țară are nepoți și chiar un „loc de veci“, se va duce să moară acolo. Dar, zic, aveți numele înscris aici pe cruce. Da, zice, l-am înscris ca să rămân măcar așa alături de ea. Azi am observat abia, trecând pe acolo, că a apărut și anul morții lui, 2012. S-a dus așadar și moș Meheleanu, la vreun an după Eva lui. Descoperirea m-a afectat, ca și când ar fi fost vorba de o veche cunoștință, deși am stat de vorbă doar de câteva ori.
*
RB: „Cât despre moarte, moartea mamei mi-a dat certitudinea (până atunci abstractă) că toți oamenii sunt muritori – că nu există niciodată discriminare în acest sens – iar certitudinea că trebuie să mor urmând această logică mă liniștește.“
Pe mine nu m-a neliniștit niciodată. M-a terorizat în schimb toată viața teama să n-o pierd pe Ea.
„Se apropie ziua aniversării morții mamei. Mi-e din ce în ce mai frică, de parcă în această zi (25 octombrie) ea ar urma să moară încă o dată.“
E frica pe care o trăiesc de patru ani, în preajma zilei de 29 mai.
„Neîncetat mi-e inima grea“ (sbl.aut.).
Cunosc.
*
Copiii mă presează iar să-i însoțesc în weekendul viitor la Werneri, la Bonn. Argumentul ar fi invitația specială a lui Werner pentru mine, să mergem sâmbătă la Aachen. Pe când o aveam pe Nic, Aachenul era o destinație mult râvnită, dar azi nu mă mai interesează. Nu mă mai interesează nimic. Doar universul cărților și lucrul meu. Din care, cu prestigiul vârstei, pretind să nu fiu dislocat. Și apoi mi-a devenit insuportabil statutul de musafir, a sta pe capul oamenilor, cu tabieturile mele de „senior“ ticăit…
*
RB: „Cum să regăsesc seninătatea?“
N-ai cum. În jurnalul Nadiei Anghelescu am admirat – și am să și scriu despre asta – cum, la 72 de ani, își evocă cu o fermecătoare și tonică seninătate întreaga viață. Da, dar ea n-a pierdut încă pe niciunul dintre cei foarte dragi. Și încă sunt, din fericire, cu toții, împreună.
*
Aseară am dat pe Tv5Monde, dar nu de la început, peste o emisiune de divertisment dedicată vedetelor de altădată, prezente acolo sau evocate de cei prezenți, Louis Mariano, George Brassens ș.a., clou-ul serii fiind Aznavour, care a evocat-o pe Edith Piaf. Cu o moderatoare frumoasă și distinsă, pe care n-am putut-o identifica. M-a șocat distincția divertismentului francez față cu vulgaritatea groasă a celui practicat de televiziunile noastre. Cum și diferența calitativă dintre vedetele lor și țoapele noastre de azi. Pentru că autentice vedete am avut și noi. M-am ales cu o viitură nostalgică – eheu, fugaces… – și înduioșătoare, mai ales la vederea lui Aznavour, alb, împuținat, fragil și cu o privire, tot timpul, nespus de tristă…
*
RB: „Puțin câte puțin se precizează efectul lipsei: și anume că nu am chef să construiesc (sbl.aut.) nimic nou (exceptând scriitura): nicio prietenie, nicio dragoste etc.“
Eu tocmai în scriitură, în cea de anvergură, nu mai am nicio motivație să construiesc. De ceva nou în dragoste nu poate fi vorba. Cât despre prietenii, fără a întreprinde ceva anume ca să le construiesc, ele îmi vin cumva de la sine, consecutiv autoexilării mele, și simt efectiv și reconfortant atașamentul lor. Mi s-au înmulțit surprinzător în ultimul timp prietenii de acest fel.
1 Roland Barthes, Jurnal de doliu (26 octombrie 1977-15 septembrie 1979), traducere de Em. Galaicu-Păun, Chișinău, Ed. Cartier, 2009.