Istoricul și sinologul de origine olandeză Frank Dikötter este cunoscut în lumea științifică mai ales pentru trilogia sa intitulată sugestiv The People’s Trilogy, care reunește lucrări dedicate comunismului chinez, fiecare din ele laureate (ori nominalizate la diferite premii internaționale) sau oricum bine primite în cercurile academice. Avem în vedere primul volum al trilogiei, anume Mao’s Great Famine (care a obținut Premiul Samuel Johnson în anul 2011), precum și The Tragedy of Liberation. A History of the Chinese Revolution 1945-1957, dar și ultimul volum al trilogiei, apărut în anul 2013, intitulat The Cultural Revolution: A People’s History (1962-1976). De fapt, cvasitotalitatea operei lui Frank Dikötter este dedicată evoluțiilor din China comunistă, explorând, in extenso, aproape fiecare detaliu semnificativ, începând cu ascensiunea la putere a comuniștilor chinezi și fondarea Chinei Populare, până la traiectoria și specificul regimului comunist chinez de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XX-lea.
Lucrarea de față este, așadar, prima în care Dikötter abordează o tematică în afara ariei sale de cercetare consacrată, deși, dat fiind titlul, cercetarea a oferit prilejul unei analize inclusiv privindu-l pe Mao Zedong, fondatorul și primul lider al Chinei Populare.
Oricine s-ar încumeta să desfășoare o asemenea cercetare ar trebui mai întâi să decidă case-study-urile cele mai reprezentative, dată fiind abundența de dictatori și regimuri dictatoriale din secolul al XX-lea. Cu alte cuvinte, doar la o primă privire, ar putea fi luate în seamă, într-o ordine aleatorie, regimurile lui Francisco Franco, Iosif Stalin, Iosip Broz Tito, Mao Zedong, Kim Ir Sen, Enver Hoxha, Ahmed Sukarno, Fidel Castro, Mobutu Sese Seko, Jean-Bédel Bokassa, Muammar al-Gaddafi, Saddam Hussein, Pol Pot, Nicolae Ceaușescu, Mengistu Haile Mariam, Ruhollah Khomeini, Robert Mugabe, pentru a numi doar pe câțiva. Din pletora de dictatori și regimuri dictatoriale ale secolului al XX-lea, autorul s-a oprit asupra a doar opt cazuri, din varii (și desigur, discutabile) considerente. Reperele și elementele cheie avute în vedere de Dikötter sunt, desigur, aproape aceleași în cazul fiecăreia din cele opt figuri analizate, anume chestiunile legate de detaliile biografice, acapararea puterii, consolidarea acesteia și mai ales emergența și evoluția cultului personalității; au fost evaluate totodată similitudinile și elementele specifice fiecărui case-study avut în vedere. Unele detalii ale mecanismului puterii sunt analizate mai profund, ca și efectele acestora asupra soicetății, în timpul regimurilor dictatoriale studiate. Bunăoară, în cazul lui Mussolini, un prim efect evident a fost, pe de o parte, participarea unor segmente importante de populație la adunările organizate de Il Duce, de-a lungul cărora erau rostite cu emfază discursuri ample, difuzate și pe calea undelor, în casele italienilor. Un alt efect a fost obținerea încrederii unei importante părți a populației, care înțelegea să i se adreseze lui Mussolini prin intermediul scrisorilor, într-un ritm copleșitor, dovada palpabilă fiind aceea că, bunăoară, în 1943, când Mussolini pierdea puterea, în fondurile arhivistice ale statului italian se acumulaseră deja peste jumătate de milion de dosare conținând astfel de scrisori, provenind de la diverse segmente ale populației, majoritatea lor fiind laudative. Însă probabil episodul – rămas neabordat în carte, care ilustrează, probabil, în cea mai mare măsură, gradul de fascinație pe care l-a exercitat Mussolini asupra populației Italiei, este cel legat de atragerea donării de aur de la populație, prin intermediul campaniei cunoscute sub sintagma „Oro alla Patria“. Contextul era unul dificil pentru Italia. Concret, Liga Națiunilor impusese în anul 1935 ample sancțiuni economice împotriva Italiei, ca măsură punitivă, urmare a invaziei armatei italiene asupra Etiopiei. Efectele asupra economiei Italiei se dovediseră extrem de severe, afectând îndeosebi importurile de materii prime, atât de necesare oricărui stat. Regimul Mussolini a răspuns printr-o mobilizare propagandistică masivă, având ca scop o exaltare a sentimentului patriotic (țintind mai ales spre pretinsa nedreptate săvârșită de Societatea Națiunilor împotriva Italiei), cu scopul de a determina, de fapt, ralierea populației și susținerea inclusiv din punct de vedere material a regimului. Era debutul campaniei Oro all Patria, de-a lungul căreia, o semnificativă parte din populația Italiei a fost convinsă să își doneze bijuteriile din metale prețioase (aur și argint), sub cele mai diverse forme (coliere, brățări, cercei, medalii, insigne), dar mai ales verighete, totul cu scopul de a ajuta patria să depășească momentul dificil. Sugestiv este astfel gestul unor personalități academice (dincolo de segmentele cele mai diverse ale societății, de la elita politică și economică – parlamentari, miniștri, oameni de afaceri –, la sportivi, văduve de război, tineri și soldați), precum a fost cazul dramaturgului italian Luigi Pirandello (el însuși fiind inițial sedus de fascism și mai apoi susținător fervent al campaniei împotriva Abisiniei), cel care și-a oferit medalia Premiului Nobel pentru Literatură – fusese laureat în anul 1934 –, pentru ca aurul să poată fi topit și folosit de regim. Dincolo de donațiile în sine, este de arătat că populația Italiei, persuadată de retorica regimului, forma cozi lungi în fața oficiilor băncilor, așteptând răbdătoare să poate ajuta, prin cedarea bijuteriilor personale, la salvarea patriei. De altfel ulterior, spre sfârșitul anului 1935, în Roma dar și în alte orașe mari din Italia, în care fuseseră ridicate Altare ale Patriei, cetățenii obișnuiți, pătrunși de importanța gestului lor, schimbau cu entuziasm patriotic propriile verighete de aur cu unele din fier. Cantitățile de metale prețioase obținute astfel au fost impresionante, ajungând potrivit unor date la peste 37 de tone de aur (cea mai mare parte din cantitate provenind din simple verighete, de greutate infimă, dar care contureză amploarea și efectul propagandistic al campaniei) și 115 tone de argint. De altfel, campania Aur pentru Patrie este doar un episod, însă unul sugestiv pentru anvergura mecanismului propagandistic fascist, al cărui lider a înțeles și folosit intens propaganda, pe diferite canale, de-a lungul perioadei în care s-a aflat la putere. Italienilor li se pretindea supunere desăvârșită, iar îndemnul Crede, Supune-te, Luptă era pictat cu litere mari, vizibile pentru toată lumea, pe zidurile imobilelor din întreaga țară.
Angrenajul puterii și evoluțiile specifice au fost detaliate și în cazul regimului lui Adolf Hitler, fiind surprinse nu numai contextul favorabil ascensiunii sale, dar și deschiderea existentă în rândul unor paliere ale societății germane, de multe ori nu atât, sau nu numai din convingere, ci mai degrabă din dorința de a se pune la adăpost sau de a-și proteja interesele de natură economică, prin etalarea cât mai vocală a devotamentului față de conducător. Sugestivă este, în acest sens, avalanșa de afaceri, produse și bunuri cărora li se ofereau denumiri după numele cancelarului, de la cofetari care propun să dea numele Adolf Hitler cofetăriei familiei, continuând cu ingineri dispuși să numească o turbina eoliană după numele cancelarului Reich-ului, sau grădinari și crescători de trandafiri care, din exces de zel, se arătau deciși să numească un nou sortiment de trandafiri după numele liderului NSDAP. De altfel, în fața avalanșei de inițiative comerciale ale unor comercianți și afaceriști germani activând în variate domenii (de la producerea și vânzarea de săpunuri, la producerea de tigăi, dulciuri și uneori și cârnați) care din dorința de a-și proteja și stimula afacerile decideau să le alăture numele cancelarului Germaniei, decidenții de la vârful regimului hotărau să limiteze acest avânt, preocupați probabil ca nu cumva asemenea inițiative să nu aducă prejudicii de imagine Führer-ului și regimului în sine. Așa apărea legea din mai 1933, inițiată de J. Goebbels, prin care se interzicea ca imaginea Führer-ului să mai circule sau să fie folosită în vreun fel, fără aprobarea prealabilă a partidului.
Desigur, dincolo de profilul dictatorilor, un rol important în ascensiune și mai ales în diseminarea tezelor lor l-au avut vectorii de propagandă și unele personaje, de multe ori adevărați profesioniști în domeniile lor. Este cazul controversatei Leni Riefenstahl (de numele căreia se leagă realizarea a numeroase filme de propagandă folosite de regimul nazist), însărcinată cu realizarea documentarului Triumful Voinței (din 1935), un film de propagandă considerat aproape desăvârșit, dedicat congresului NSDAP din 1934. De fapt, așa cum poate fi anticipat, cei mai mulți dintre dictatori au încercat și deseori au reușit înregimentarea unor personalități artistice și culturale, de creația (și uneori și de imaginea) cărora s-au folosit, de-a lungul regimurilor lor.