Nu a fost ușor de condus un partid nou, fără „palmaresul“ partidelor de tipul PNȚ sau PNL și cu atâția intelectuali cu personalități puternice… V-ați confruntat și cu disidențe în PAC?
Ai dreptate să remarci faptul că există o contradicție între două aprecieri ale mele cu privire la PAC: am susținut, pe de o parte, că PAC a fost un partid de personalități publice binecunoscute, oneste sub raport moral și dezinteresate sub raport material, iar pe de altă parte, n-am evitat să vorbesc despre o posibilă luptă pentru putere în partid, ba chiar la vârful lui. Protagonist a fost un vicepreședinte, iar demisionari au fost mai mulți parlamentari, ceea ce aruncă o lumină proastă asupra unei formațiuni politice. N-am de gând să-ți furnizez drept explicații truisme de felul „nu există pădure fără uscături“ sau că în toate partidele din lume lupta pentru putere e la ea acasă. Prefer să caut o explicație în firea oamenilor, oricât de accentuate ar fi personalitățile, fiindcă, în definitiv, un partid este o reunire de oameni care se aseamănă rareori între ei, mânați de impulsuri personale, motivați de anumite convingeri ideologice sau în stare să le mimeze, cu interese nu totdeauna onorabile, slabi de înger sau puternici, cinici (în politică mai mult decât oriunde e locul cinicilor) sau compasionali, devotați sau infideli și așa mai departe. Doar asumându-mi răspunderea fondării și conducerii unui partid mi-am dat seama ce riscuri implică această diversitate. Cu atât mai mare, cu cât personalitățile sunt mai accentuate. A conduce o instituție cum sunt partidele înseamnă a ține în mână soarta unor oameni care te-au urmat în ideea ta, fiecare având un scop propriu, un vis sau, mai des, un interes, încercând să-i convingi să-ți rămână alături, chiar dacă vine și clipa în care le pierzi încrederea sau îi dezamăgești. PAC a reprezentat pentru mine o experiență extraordinară. O lecție de viață. Am încercat apoi, la Uniunea Scriitorilor, să nu repet greșelile de la PAC, ceea ce nu sunt sigur că am reușit. N-am putut evita, în primul rând, demisiile. Îmi reproșez asta, deși nu toate s-au produs din vina mea, nici la PAC, nici la USR. Demisiile sunt altceva decât disidențele. Într-o asociație profesională cum este Uniunea Scriitorilor, ideea de disidență este absurdă, libertatea de opinie fiind absolută. Într-un partid, pot exista platforme ideologice diverse, însă cu o condiție esențială: respectarea liniei generale a partidului adoptată de majoritate. Fracțiunile sunt letale în viața partidelor. Democrația nu constă în a le tolera, ci în a nu la permite să facă bucăți partidul.
În legătură cu disidențele din PAC, care au dus la demisii costisitoare și dureroase, și nu doar pentru imaginea partidului, voiam să spun câteva lucruri. Au fost mai multe feluri de disidenți care au demisionat. Probabil că acest lucru se întâmplă în toate partidele. Despre cei motivați de ambiții personale, ți-am vorbit deja. Vin la rând cei care se țin după aceștia ca oile după cioban. În cazul lor funcționează mecanisme greu de elucidat, interese de grup, frustrări, naivitate, prostie, credulitate, amiciții datând de la grădiniță sau, cine știe, infantilism politic. O a treia categorie îi cuprinde pe cei motivați ideologic, în toate sensurile cuvântului. PAC n-a cunoscut decât primele două categorii. PNL, în schimb, a avut parte în anii 1990 de cel puțin două valuri de demisii pe temei pur politic, cea mai importantă conducând la înlocuirea lui Câmpeanu cu Quintus, demisionarii revenind după Congres, și s-a intitulat Grupul de reformă. Conducerea Grupului i-a aparținut lui Valeriu Stoica, un liberal moderat, pe cât de pragmatic, pe atât de cultivat politic (și nu numai), care îi va succeda lui Quintus la șefia partidului. Am negociat cu el la un moment dat aderarea Grupului la PAC. N-a fost să fie. Am devenit colegi de partid, după fuziune. În fine, au existat demisionari fără o motivație cunoscută oamenilor de rând. Fiindcă am promis că voi exemplifica, voi începe și voi sfârși cu ultima și cea mai misterioasă categorie.
Demisia fără motiv evident sau măcar greu de ghicit a ilustrat-o în PAC unul din cele mai atractive personaje ale vieții noastre politice și literare: Alexandru Paleologu. Cine nu-l cunoaște? Conu Alecu a fost primul ambasador al României la Paris după 1989. Eram prieteni de mult. Fusesem cel dintâi recenzent al cărții lui de debut. Scrisesem și despre celelalte, toate, originale și chiar paradoxale. Când era ambasador la Paris, l-am vizitat și l-am găsit neschimbat, elegant, afabil, boier de viță veche, franțuzit și puțintel snob, iubitor de paradoxuri în exprimare, ca și în viață. Unul din paradoxuri l-a costat postul de ambasador: declarându-și public monarhismul, a fost înlocuit de Iliescu. Am încercat să-mi folosesc trecerea de care mă bucuram pe lângă președinte. Iliescu mi-a spus clar și răspicat că nu poate admite ca ambasadorul unui republican să se declare monarhist. Iliescu era în faza lui de alergie la Rege. A adăugat că, nicăieri în lumea democratică, așa ceva n-ar fi admis unui diplomat. Contraargumentul meu a fost următorul: în SUA sau în Franța, demiterea unui ambasador pe un astfel de motiv ar părea probabil normală; în România postdecembristă, care are nevoie de legitimitate după colapsul comunist, gestul președintelui de a-i trece ambasadorului cu vederea derapajul cu pricina, ambasadorul fiind și o personalitate prea bine cunoscută în Franța, ar fi în avantajul președintelui, considerat un spirit tolerant, față de un diplomat, considerat excentric. Nu l-am convins pe Iliescu. Imediat înainte de primele alegeri parlamentare, m-am dus la Paris, unde Paleologu continua să se afle, și i-am făcut propunerea să candideze pentru Senat din partea PAC. Asta, în pofida avertismentului Monicăi Lovinescu. „Nu te încurca cu Alecu! Te va trăda.“ E adevărat că eu contasem până atunci exclusiv pe scriitor. Și nici nu-i cunoșteam colaborarea cu Securitatea, pe care i-o va mărturisi lui Stelian Tănase, fără a menționa însă că fusese plătit. La Paris frecventa cercuri românești, care l-au ajutat o vreme să rămână în Capitala Franței, pe care Monica le suspecta de colaboraționism. Odată devenit Senator și membru în conducerea PAC, Conu Alecu s-a împrietenit la cataramă cu Stelian Tănase și au scris împreună o carte de memorii. Atracția dintre ei era contra naturii. „Coane Alecule, i-am zis într-un rând, ce găsește un boier ca dta la un mitocan ca Tănase?“ Răspuns tipic Paleologu: „Nu știi, dragă, că boierii au avut totdeauna un penchant pentru mitocani?“ Ce era să zic? La Congresul de la Timișoara, parcă-l văd: la balcon, înconjurat de emulii lui Tănase, printre care Crin Antonescu și Ion Ghișe, făcând garagață la propriu de câte ori lua cuvântul altcineva decât cei din grupul lor. L-a susținut la președinție pe, cine crezi?, pe viitorul primar al Brașovului, Ion Ghișe, alergătorul, peste câțiva ani, de cursă scurtă în jurul Cotroceniului cu o pancartă atârnată de gât pe care era imprimată nu știu ce porcărie la adresa lui Băsescu. Paleologu și Ghișe! Alt paradox, psihologic de data asta. S-a coborît până la a se face mesagerul lui Tănase, transmițându-mi un cuvânt urît la adresa lui Mihnea Berindei. „Coane Alecule, fără banii de la Est Liberté a lui Mihnea n-aveam cum să ajung la Paris și să-ți propun să candidezi.“ N-a părut impresionat. Radicalul literat s-a dovedit omul jumătăților de măsură. Unul din intelectualii cei mai fascinanți ai culturii noastre a dovedit o carență majoră de caracter. Și totuși, de ce a demisionat din PAC? Ca să-i fie tovarăș de drum lui Tănase sau Ghișe? Puțin probabil, boierește privind lucrurile. Pentru funcții în PNL? Nu era genul. Pentru mai multă considerație? Avusese una foarte mare în PAC și, încă, din partea unor oameni care în PNL nu existau. Să fi fost un fel de joc? Spirit ludic fiind conu Alecu, n-ar fi exclus. În orice caz, un paradox în plus.
Despre oile chemate de sunetul răgușit al fluierului lui Tănase, nu mă simt în stare să vorbesc. Au stat și stau, câte vor mai fi fiind, în țarcul în care se simt ele bine dintotdeauna. Iar despre ciobanul cel ambițios, am tot vorbit.