Pe coarda amuzamentului

În ipostază de poet, Mihai Barbu manifestă o inteligență joculară. Textele se compun din observații, asocieri, dispoziții care țin a-i exprima extrovertirea ca structură morală, ducînd la o permanentă deschidere spre public aidoma unui spectacol. În locul metaforei, mai adesea ingeniozități surîzătoare, în locul incantației, o captivantă cursivitate. În totul o lume nedesprinsă de lume, abordînd fără complexe locul comun în strădania de a-l recicla. Uneori printr-o umoare romantică: „Ieri, am tîrguit de cinci lei ciuperci în hala agroalimentară aflată peste drum de vigilenta poliție din Valle Central. M-am oprit în dreptul unei doamne încă frumoasă care adăpostea roua și pămîntul pădurilor, mușchiul copacilor și iarba fiarelor sub unghiile ei obișnuite, pînă nu demult, cu oja multicoloră și cu lacul codrilor albaștri“ (O ciupercă aleasă cu grijă). Galanteria se extinde în spațiul aluziilor literare, livrescul dobîndind o mondenă alegrețe: „«Camil, sunt eu, Ela!», a zis o femeie cam fanată, care i-a pus pe piept chiar Floarea darurilor și Doctrina substanței. «Bogdane, eu sunt Valiza ta cu fluturi!», s-a auzit o voce și un roi de coleoptere și-au luat, imediat, zborul. «Garabet, sunt eu, Adela! Doar nu vrei să te speli acum, din nou, pe mîini cu spirt?», «Bazil, sunt eu, juna ta Rodică», i-a șoptit, la urechea cea neputrezită, o respectabilă și bizar de voioasă doamnă“ (Cireșele amare de pe ultimul tort). Un consiliu adresat speței scriptorilor are același numitor comun: „De vrei să ajungi un scriitor mare al zilei de mîine, vrei, nu vrei, trebuie să mănînci viața întinsă pe pîine!, îi zise, în trapeza mănăstirii Bodrog, bătrînul Maestru teolog Ucenicului începător, ce se cam juca, de-o vreme, cu versul“ (Vita nostra brevis est?). Cochet, autorul se derobează de posibila tiranie a bibliotecii. Intervine aici o ambiguă detașare de sine, potrivit formulei „nu sunt ce par a fi“: „Am adunat toată viața cărți inutile. Falnici munți de hîrtie, apăsătoare tone de praf. Scandaluri literar-artistice cu Mirella din cauza unei lipse acute de spațiu conjugal“ (Biblioteca, o poveste fără happy end). „Spaima“ sa e ca întreaga istorie a literaturii să se prăbușească asupră-i, „să-mi cadă, cînd o să mă aștept mai puțin direct în cap“. Fapt totuși mai puțin grav decît mucalita întrebare: „Cine o să-mi dea lovitura de grație? Călinescu, Lovinescu, Cioculescu, Manolescu, Ștefănescu? Sau însuși Popa?“ (ibidem). Cărțile reprezintă aici un punct de reper al imaginarului. La un moment dat se produce o năvală a personajelor care „fug din tipare“ și „își iau soarta în propriile mîini“. Împrejurare impunînd o dificilă operație de „rectificare“ ce-i revine nu mai puțin decît fierarului Iocan, „om cu drag de cultură și cu mare putere de muncă“ (Cu un mic ajutor din partea prietenului Iocan). În ajunul marilor sărbători creștine, odată cu curățenia care se face în casă, personajul lui Marin Preda le acordă autorilor, „de dimineață pîn-la lăsatul serii, „cuvenitele rectificări în cărțile cu pricina. E clar, toate scrierile trebuie, neapărat, rescrise de două ori pe an. O dată de Nașterea și, apoi, de Învierea Domnului. Cine o mai apuca…“ (ibidem). Aidoma unei baterii în permanență încărcate cu umor, Mihai Barbu nu ia nimic în serios pentru a fi luat în serios. Înălțîndu-și privirea asupra lumii, d-sa constată că discrepanțe, bizarerii, „boacăne“ se găsesc la tot pasul. Marile probleme sunt prinse între degete, scrutate ironic. Un delicat mișto pare a reprezenta soluția lor cea mai adecvată: „Niște suspecți de serviciu au constatat/ că cel mai mare truc născocit vreodată/ de către Diavol a fost să convingă lumea că el,/ personal, nu există. Pe de altă parte, cel mai mare/ șiretlic născocit de Femeie, de cînd e lumea, Luna/ și Pămîntul, e să-l convingă pe bărbat că/ dragostea există. Dragostea aia pe care naivii o scriu/ cu majusculă chiar și în mijlocul unei declarații de amor și inimă albastră…“ (Un șiretlic, două șiretlicuri). Deznădejdea? Ce s-ar putea afla la antipodul său decît Speranța cea care are bunăvoința de-a vorbi actantului „tocmai din înaltul cerului. – Bine, bine dar cine ești tu?/ – Cum cine? Eu sunt Speranța!/ – Speranța? Speranța și mai cum?, a întrebat nenorocitul“ (Despre speranță și despre Speranța). Dar, în stilul adoptat, cum s-ar fi putut sfîrși dialogul altminteri decît printr-un bluf? Ezitările, decepțiile angoasele par a nu exista. Fără preget poetul apasă pe coarda amuzamentului. Viața însăși e rezumată în dramatismul printr-o butadă: „Another year./ E precum cel care a trecut,/ca și cel de azi,/ ca cel care va urma (dacă va mai fi cazul…) ./ E ca-ntr-un film de Mike Leigh/ în care nu se întîmplă mare lucru./ O naștere, o căsătorie, o moarte./ Nu neapărat în această ordine…/ O producție perfectă,/ zic cei de la Variety…“ (Off, viața mea. Ce-a făcut altul din ea…). Precum în vechiul catren franțuzesc: „La vie est brève,/ un peu de rêve,/ un peu d’amour,/ après bonjour“…. Nonșalanța voluptuoasă a autorului se revarsă și în pagini explicative care preced și încheie volumul, în consonanță cu tonalitatea exclusivă a acestuia: „Să ne despărțim de trecut rîzînd, ne propunea Marx. E un clasic pe care, pe vremea tinereții noastre, nimeni nu-l citea, dar, la nevoie, toată lumea îl cita. Și ca să termin acest discurs pro domo o să vă propun un alt citat pe care lumea i-l atribuie lui Stalin. E un text atît de vizionar că nu-mi vine a crede că-i chiar formularea lui: «Poeții au întotdeauna dreptate. Istoria e de partea lor»“. De bună seamă Mihai Barbu s-ar putea comporta aidoma personajului angelic pe care-l evocă: „«Mi se fîlfîie», a zis îngerul,/ bătînd zdravăn din aripile-i imense“ (Lumină lină, cu largi bătăi de aripi).