Toată poezia lui Ioan Alexandru (de la a cărui moarte se împlinesc 20 de ani) – din Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vină (1968), Vămile pustiei (1969), Poeme (1970), Imnele bucuriei (1973), Imne (1975), Imnele Transilvaniei (1976), Iubirea de patrie (1978), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele patriei (1985), Imnele Maramureșului (1988) – stă sub semnul revelației și al convertirii; iată calea Damascului unui poet, azi, pe nedrept, uitat: „Se pare că mi-am regăsit credința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul și mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: iubirea pentru altul, învingerea eului și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima și tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simți pe culmea omului. Păstrează taina ce ți-o dăruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu“. Această scrisoare către Ion Cocora, datată „17.IV.1968“ și făcută publică într-o antologie „sentimentală“ intitulată Amintirea poetului, pe care prietenul, poet el însuși, i-o consacră autorului Imnelor la câțiva ani de la trecerea la cele veșnice, deschide o perspectivă nouă asupra liricii lui Ioan Alexandru; critica de întâmpinare a remarcat, cât lăsa „ateismul“ epocii, structurarea poeziei din Vămile pustiei și, apoi din Imne, în jurul unei paradigme a sentimentului religios; semnele, însă, apar pregnant încă din primele cărți, mai ales, în Cum să vă spun și Infernul discutabil.
Dincolo de narativizarea evidentă a textului liric, poemele din Cum vă spun se adună în jurul unui foarte subtil articulat plan imagistic, ale cărui figuri dominante rămân apa (fântâna, izvorul, marea), stelele (luna) și casa (vatra). Ceea ce dă coerență, interes și ori ginalitate acestui univers liric este modul asocierii acestor simboluri; astfel, în cuiburile albastre ale apei din fântână „stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi“, fântânile „așteaptă-n genunchi o botezare“ cu lumina soarelui sau cu laptele ajuns în câmp „cu Carul Mare“ (La zece ani), iar curcubeul strigă în ochiul fântânii: de altfel, asocierea stelelor, lunii, luminii cosmice cu nemișcarea fântânii și curgerea izvorului primește una dintre expresiile lirice cele mai pertinente în această imagine a curcubeului din fântână: poeziei înseși și a drumului convertirii și revelației: „Drum tânăr abia ivit în lume/ Sub pavăza luminii în răsărit de soare,/ Azi-noapte geamul descuiat,/ Și mi-a fugit de sub picioare,/ Ești pregătit tu, oare, îndeajuns?/ Iată-n munți ploi și apele crescute,/ Cum o să treci? – și printre stânci/ îndemnul meu firav o să te-ajute?/ Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta,/ Din zare-n zare cu buciumul în mână,/ Auzul țintuit de arborii străvechi/ întreabă clopotele înghețând sub lună,/ Ochiul rotit prelung în rotocoale/ Bate-n fântâni cu ploi de curcubeie,/ Nimeni nu știe unde ai intrat/ Tânăr drum pierdut, neașteptat./ Să fie urma ta de-argint?/ Asemeni umbrelor stelare?/ Ori ești zbor dintru-nceput,/ Și mersul tău e nevăzut./ Seară din nou… Pe gânduri dus/ Sub plopi-nnebuniți în zare:/ Întoarce-te la casa geamului deschis,/ Ce greu ți-atârnă drumul, altul, de picioare“ (Poezia). Apa fântânii și a izvorului este hrană și oglindire: totdeauna „îndrăgostite de stele“, aflându-se „în toate lumile“, fântâna și izvorul își lasă apa sorbită „cu toată fața răsturnată pe unde“ (Adolescent).
Prelungiri ale fântânii sunt casa („casa noastră-atârnă albă în prelungirea fântânii“, scrie poetul în Cum vă spun), vatra și ființa „vibrantă și subțire ca o lamă de cuțit“, pentru ca luna să se asocieze cu coamele de cai plângând pe-un orizont: „Viscolul vâjâie la marginea arborilor/ Și luminile dinafară, pe geamuri, au înghețat./ Noapte de ianuarie cu liniști pustii bântuie împrejurimile orașului, în vreme ce tu, mamă,/ În vis îmi apari cu năframa ta neagră/ înfășurată pe trup și cu un vrej roșu de prun/ Închis în palme. «Caii spre lună-au scăpătat» –/ Spui, și mă ridic, și-afară e numai cer,/ Și urmele cailor pe câmpul de gheață/ Desfășurate/ Se-aud bubuind“ (Reveniri). Fântâna, stelele, casa și caii sunt elementele unui complex simbolic ascensional, asocierile fiind semnul unirii cosmosului cu teluricul, în sensul eminescian al nuntirii lor; nimic din lutul și cerul psalmilor arghezieni, pentru că pe Ioan Alexandru îl interesează felul comunicării (și nu al opoziției), al legăturii lor: steaua din fântână și caii scăpați în lună sunt imaginile de referință ale unui sistem de simboluri, care vorbește despre geneza reciprocă dintre sus și jos, cosmos și teluric, lumină și întuneric, pământ din copitele mânzului abia născut și ciobul nebun de stea în care se bea apa izvorului sau a ochiului fântânii.
Cu volumele Viața deocamdată și Infernul discuta bil, poezia lui Ioan Alexandru iese de sub zodia entuziasmelor adolescentine și intră în vârsta de fier a deriziunii și tuturor suferințelor; fapt semnificativ, fântâna cu steaua din adâncul ei este, acum, fântâna care moare: „Acea fântână din beton, iubito,/ lângă calea ferată unde te-ai spălat de negurile nopții/ pe obraji în prima noastră dimineață,/ a secat la gura podului cum cotești/ pe drumul ce urcă spre mare./ Copiii au zvârlit cu pietre în izvoare,/ sau timpul însuși cu rădăcini de fum și mărăcini,/ până le-au omorât pe toate;/ pielea lor stelară spartă de bolovani/ o văd în fundul fântânii, neagră,/ ecou al stinselor nimicuri./ Nu se aude acolo dedesubt/ decât muțenia pietrelor și-un ros tăcut de vremi încariate./ Duhul fântânii moarte îmi țiuie-n/ urechi, apele încotro s-au retras/ și pe unde – venele lor uscate/ ard pieptul meu părăsit“ (Fântâna): ochiul magic al fântânii din Cum să vă spun a secat, izvorul e bătut cu pietre, apele s-au retras, lăsând în urmă muțenia pietrelor care e a vremurilor încariate; e spectacolul fântânii și izvorului care își pierd „pielea lor stelară“. Tema structurală a volumului e chiar lumea ca spectacol; al corăbierilor la rame care știu doar „drumul înapoi“ și al ființei plecând din prezent către trecut, „din tineri spre bătrâni“ (Corăbierii), apoi al broaștei țestoase care „merge în aceeași nestrămutată direcție“ (Broasca țestoasă): în sfârșit, al vieții-morții mânzului, o „figură“ lirică mereu prezentă în cărțile lui Ioan Alexandru.
În Viața deocamdată, figurile poetice dominante sunt frigul și drumul înapoi. Invers e, astfel, drumul din moarte spre copilărie (Invers), ca și portretul unei ființe care umblă „invers, încet pe urma mea“ (Portret); regăsim aici biografia blagiană a băiatului născut pentru a lua locul unei surori pierdute: iată în Hronicul și cântecul vârstelor al lui Lucian Blaga: „S-a nimerit să fiu cel mai mic și să vin între cei de același sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor. Trebuia să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naște: o nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr, mă ivisem în lumea luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama și Letiția, sfâșiindu-mi ființa, vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbăvire spre acele timpuri. Câteva luni înainte de a-mi lua locul hărăzit printre văzute și nevăzute, o surioară, ultimul copil înainte de mine, pe nume Lelia, mai trăia încă. Fetița nu avea decât doi ani. Într-una din zile, mica viață a fost curmată printr-un accident“; și aceeași biografie, secționată freudian, în poezia lui Ioan Alexandru: „Nici unul dintre voi cei de-o vârstă cu mine/ nu poate s-o cunoască pe sora mea mai mare;/ nici eu n-o știu decât din somn/ și uitare./ Pe o vreme cețoasă într-o toamnă pierdută de mult/ a murit înainte de-a mă naște eu/ și-astfel grăbi venirea mea, în locul lăsat de ea pe lume./ De-aceea sunt și mai înalt,/ crescut în prelungirea ei,/ și am ajuns mai repede la vârsta îndoielii./ Mă pregătesc de toamnă în plină primăvară/ și vara gerul iernii în oase îl ascult./ Golul surorii mele îl port eu în lume,/ când voi muri am să fiu mort de mult“ (Sora mea).
Nașterea din adâncul înghețat ori din veșnica ninsoare se face pentru a intra în Infernul discutabil; este nașterea unui om care poartă vina tragică de a purta un nume, chiar de a se fi născut, gustând din „pasărea vinovată“ a pomului cunoașterii (Vine vremea), stând sub zodia nedreptății fratelui mai mare (Dealuri), a înțelegerii pildei care vorbește despre trecerea cămilei prin urechea acului (Pas de pas): în păcat și în imaginea vinovată a răstignitului pe cruce viu sângerând: astfel și cu acest final se naște omul din poezia lui Ioan Alexandru, din infernul său (in)discutabil: „În ploaie pe mare strânși,/ într-o colibă spartă/ ne pregătim de drumul spre pământ./ Fulgeră-ndelung în noapte,/ apele gem în vârtejuri sure scândurile putrede pârâie sub picioare./ Singuri și tineri fără somn,/ când răstignitul pe cruce viu sângerând,/ apăru peste noi. Ne-am ghemuit de teamă./ Ce speram? când arma lui se auzi trăsnind/ în piepturile noastre. Ardem? Dormim?/ Sau am murit de mult?/ Crucea cu barba pală dispare în adânc,/ trasă de sfori cerești spre zări nemuritoare“ (Apariție). Odată născut, omul ajunge în „țara infernului“, locuită de figuri asemeni femeii oarbe care „trăiește într-o casă de piatră“, îmbătrânind printre meri înfloriți, stând să cânte „atât de pustiu/ că ruginesc clopotele în turnul bisericii“ (O casă); aici, pământul e un „clopot sugrumat“ sunând trist în „haosul din noi“ (Clopotele), nici măcar umbra „nu ne mai recunoaște“ (În schimbul nostru), orice „pom roditor se sălbăticește“ în tăcerea „necredinței noastre“ (Furtuna); până și poetul (identificat mereu în „efigia“ Nicolae Labiș) e „coroana de spini pe fruntea generației“, iar eternii cai din poezia lui Ioan Alexandru nu se mai nasc, nici măcar nu sunt lăsați să viețuiască pentru ca omul să se recunoască în ei, ca în volumele precedente: ei sunt uciși.
Ținutul infernului discutabil e, în fapt, Pustia, cu vămile ei prin care Ioan Alexandru trece spre Imne, Vină, Vămile pustiei și Poeme reprezintă limita, capătul ținutului desfigurat, haosul de dinainte de geneză: nu e Pustia ispitelor din Noul Testament, ci începutul: „pergament ceresc întins între Izvor și Mare“ (Ce este Pustia), locul unde „nu există început și sfârșit“ (Fluturi negri) și unde pământul „doarme-n sine nedesfăcut și gol“, iar stelele se-ncheagă „în dosul lumilor crăpate“ (O, mamă). Dincolo de Apocalipsă și Pustie sunt Imnele: ale bucuriei, iubirii și țării.