Eram încă preșcolar cînd, plimbîndu-mă într-o zi pe o stradă din Piatra Neamț în tovărășia unui adolescent romașcan venit în vizită, băiatul a remarcat o placă pe zidul unei clădiri: „Casa lui Calistrat Hogaș“. Auzeam prima oară acest nume și rezonanța lui mi s-a părut bizară, încrucișîndu-se în mintea mea necoaptă cu mai vechiul și simpaticul Nastratin Hogea. Ulterior, firește, lucrurile s-au lămurit, iar în 1940 am citit Tataia, cartea de amintiri a fiicei scriitorului, profesoara de muzică Sidonia Hogaș.
Casa lui Hogaș este situată la confluența a două străzi, care se termină simetric în Bulevardul Republicii (numit inițial Emil Costinescu). Terenul din față are forma unui triunghi isoscel, cu catetele marcate de străzile menționate mai sus, iar baza este însăși casa scriitorului – o construcție foarte asemănătoare cu alte locuințe moldovenești, precum casa natală din Pașcani a lui Mihail Sadoveanu sau casa din Tîrgu-Ocna a socrilor mei: patru ferestre încadrînd ușa de intrare, un cerdac cu stîlpi de lemn, un acoperiș cu fronton triunghiular (vagă reminiscență a elenismului). Partea dinspre nord a casei lui Hogaș prezintă străzii un lung zid orb, semn că celor patru odăi principale, dispuse două cîte două de-a lungul unui coridor, li se adaugă în dreapta șirul unor încăperi secundare, isprăvindu-se cu bucătăria și cu alte acareturi. Dar asta urma s-o aflu mai tîrziu, curtea lui Hogaș fiind lipită în stînga de o casă a unei familii prietene, unde veneam destul de des. Mă dădeam fericit într-un leagăn și vedeam ca în palmă curtea domnișoarei Hogaș, uneori chiar și pe ea în ținută de casă, îmbulzită de o mulțime neverosimilă de cîini și de pisici, de toate vîrstele și de toate rasele. Era o moștenire a profesoarei de muzică de la ilustrul ei părinte: „Iubitor și foarte blînd cu dezmoșteniții de soartă în patru labe; toți cîinii vagabonzi și mîțele bolnave și fără stăpîn erau aciuiți în casa noastră; cîți copii [erau în total opt], atîția cîini, dacă nu mai mulți; cinci-șase la număr erau puțini; cei din drum, de pe lîngă poartă, hrăniți și ei, nu se mai numărau și totdeauna grija de aceste vietăți așa-zise inferioare – și poate singura – a fost lege de educație pentru noi, copiii.“
Dar iată-ne la 2-3 ani după 1940, adică în plin război, și pe zidul orb despre care am pomenit apare un mare carton alb, cu un text din cerneală albastră, scris cu litere de mînă: „Blăstămul să cadă asupra acelora care vor mai azvîrli animale la această casă.“ Pasămite, orășenii „miloși“ nu se îndurau să înece în Bistrița puii de mîță ori cățeii netrebuincioși, ci îi aruncau în curtea domnișoarei Hogaș. Dragostea pentru cîini și pisici se întorcea acum împotriva ei. Cum să hrănești, în timpul unei raționalizări drastice a alimentelor, puzderia de animale ? Forma regională „blăstămul“ mi s-a părut că agravează imprecația, dar despre efectul ei practic nu știu și nu pot spune nimic.
În toamna lui 1944, la redeschiderea cursurilor școlare, nu toți profesorii se întorseseră încă din refugiu. S-a apelat atunci la o seamă de dascăli pensionari, ceea ce mi-a prilejuit o oră de muzică predată de domnișoara Hogaș. Femeie impunătoare, voce agreabilă, expunere clară. Nu mai țin minte tema lecției, dar o frază a ei mi s-a întipărit perfect în memorie: „Diezul ridică nota cu o jumătate de ton, pe cînd bemolul o pogoară cu jumătate de ton.“ Folosirea verbului cu rezonanță religioasă mi-a amintit atunci un episod relatat în Tataia : Hogaș însoțind un mitropolit aflat în trecere prin județul Neamț și controversa ivită între ei; „pe la mijlocul drumului, Sf. Sa, enervat îl apostrofează: «D-ta, domnule, ești un ateu», și îl invită să se pogoare din trăsură“. În vocabularul profesoarei nu figura, pare-se, banalul „a coborî“.
Cîtă vreme cineva își mai aduce aminte de dînsa, Sidonia Hogaș încă n-a dispărut. O învăluie ceea ce Lamartine a numit „aurora boreală a mormîntului“.