Opinia – argumentată, altminteri – a Martei Petreu că „în cazul lui Cioran opțiunea politică de dreapta s-a născut pe terenul interesului lui spontan pentru filosofia istoriei și a culturii“ (Cioran sau un trecut deocheat, ed. a III-a revăzută și adăugită, Iași, Ed. Polirom, 2011, p. 31) se vădește a fi contrazisă neechivoc chiar de autorul discutat. El îi scrie din Berlin, unde se afla ca bursier Humboldt, prietenului său Petre Comarnescu: „Trebuie să-ți mărturisesc un lucru: orientarea mea politică n-a plecat dintr-o apreciere principială a sistemelor, ci de la cazul concret al României; dar nu în esența ei istorică, ci în forma în care o visez eu. Mă apucă uneori o pasiune atât de mare, încât am impresia că zece ca mine am putea întoarce țara pe dos“ (scrisoare trimisă în 21 noiembrie 1934; Emil Cioran, Opere, III: Corespondență, Note și comentarii, ediție de Marin Diaconescu, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă & Muzeul Național al Literaturii Române, 2017, p. 412-413). Preocuparea bursierului berlinez pentru România – o spune clar – nu provine dinspre reflecția teoretică, având, în schimb, de a face cu felul său pasional de a fi. El nu își investește firea într-o abordare paseistă, într-o estimare a trecutului, o cumpănire și, eventual, un bilanț asupra acestuia, ci într-o proiecție, într-o reverie personală asupra României. Această pasionalitate proiectivă este investită în impulsul de a „întoarce țara pe dos“, pentru a obține „forma în care o visez eu“. Rândurile respective trădează o imperioasă nevoie de a coborî propriile năzuințe pe solul ferm al faptelor, de a le pune în practică. Exaltat, imprudent de încrezător, autorul epistolei consideră că pentru asta i-ar ajunge „zece ca mine“, nu mai mulți pivoți ai transformării sociale, politice și culturale. De reținut, deci, de aici, că în acel moment ceea ce dorea Cioran era o răsturnare, nu o reconstrucție și că socotea, ca un autentic anarhist de formulă dostoievskiană, că acest țel ar putea fi realizat cu circa zece oameni, fără participarea unor forțe sociale masive. Că respectiva răsturnare s-ar fi făcut în numele propriilor năzuințe, asta rămâne abia partea secundă a planului…
Nu este exclus ca eseistul să fi avut în minte grupul relativ redus de pașoptiști români care, la Iași, București și în Munții Apuseni, au știut deveni fermenții efectivi ai schimbării, imprimând o nouă direcție, occidentalizantă, devenirii românești. Lecturile pe care le dezvăluie însă articolele din perioada din preajma Schimbării la față a României, precum și textul propriu-zis al cărții, arată că el avea mai degrabă alte resurse, din categoria celor teoretice și de acțiune; mai faimoase pe plan universal și mai recente: atât idei din speța celor profesate de Bakunin și Kropotkin, cât și, mai sigur, dintre cele leniniste. Curzio Malaparte tocmai arătase în Tehnica loviturii de stat (1931) clar cum Lenin izbutise în octombrie 1917 să răstoarne ordinea de drept din Rusia prin lovitură de stat coordonată împreună cu un foarte mic număr de fideli (Troțki, Stalin ș.a.) și realizată în stil anarhist.
În acest amestec de impulsuri posibile – unele venite dinspre trecutul românesc, altele dinspre personajele dostoievskiene faimoase din literatura maestrului, dar și selectate dintre cele care ocupau scena publică a deceniilor mai apropiate –, cel mai important reper prin similitudini atitudinale cu ceea ce pare că se visa Cioran a fost poetul, literatul și militantul Gabriele d’Annunzio (12.03.1863 – 01.03.1938). În septembrie 1919, acesta condusese o expediție în Dalmația, ocupând portul Fiume și înființând un stat independent (până în 1921). Ostașii lui se numeau legionari și purtau cămăși negre (de aici s-au inspirat mai târziu fasciștii mussolinieni), destui dintre ei provenind din gruparea stângistă „Fasci di Combattimento“. La aventura politico-militară izbutită a lui d’Annunzio au participat și avangardiști din gruparea futuristă, însuși Marinetti fiind prezent la Fiume. Ulterior, el a fost înlocuit în postul de comandă cu alți futuriști importanți, Mino Somezi și Mario Carli. Cum se vede, în povestea întemeierii unei efemere republici danunziene la Fiume se amestecă mai multe elemente regăsibile în creuzetul cioranian: condiția de om de cultură împletită cu cea de militant, cea de avangardist și cea de anarhist, stânga și dreapta, ambele de formulă radicală. Deși nu există consemnări ale vreunui interes al lui Cioran pentru arta ori cariera publică a lui d’Annunzio, trăsăturile relevate mai sus fac plauzibilă ipoteza existenței lui.
Asemenea sugestii, plutind în „supa“ actualității culturale și politice a acelor ani, au conlucrat la decantarea anumitor tendințe în structurarea profilului intelectual și personal al lui Cioran, culminând cu mărturia din februarie 1936 despre incapacitatea „să mă dispensez absolut deloc de Bach, de sfinți, de îngeri, de Dostoievski și de Proust…“ (scrisoare trimisă lui Petru Comarnescu din Berlin în 23 februarie 1936; Emil Cioran, Opere, III: ed.cit., p. 417-418). Momentul acestei atingeri a pragului indispensabilului contact cu reperele modelatoare în materie de sensibilitate muzicală, de pioșenie, de scriitură vizionară pravoslavnică și de cult al memoriei și nostalgiei coincide tocmai cu răstimpul definitivării Schimbării la față a României. În această contopire de artă armonică protestantă, literatură acut problematizantă în linie ortodoxă, sanctitate răsăriteană și melancolie catolică s-a cristalizat, pentru moment, chipul interior al autorului ce visa la o metanoia a României.
Dar ceea ce s-a trecut iar cu vederea până acum este că preocuparea absolventului Facultății de Filosofie bucureștene pentru România, în sensul unei reflecții persuasive la temă, era de o anume vechime la data scrierii Schimbării la față a României. „Nutresc gândul unei cărți despre România de nu știu câți ani. Și numai România este de vină că nu l-am îndeplinit“ (scrisoare trimisă lui Petru Comarnescu din Berlin în 23 februarie 1936; Emil Cioran, Opere, III, ed.cit., p. 417-418). „De nu știu câți ani“ este o expresie care denotă o anume longevitate a preocupării pentru subiect, probabil mai mult decât doi sau trei ani; nicidecum amnezie și imposibilitate de a preciza. Astfel, chiar dacă sintagma din titlul cărții apare în scrisul său abia în 29 aprilie 1934, odată cu publicarea „scrisorii“ din München în Vremea – cum atrage atenția Marta Petreu (op.cit., p. 32) – ruminarea ideilor din viitoarea carte pare să fi fost un proces mai îndelungat decât se credea. Ea pare să fi fost deja în curs în 23 noiembrie 1930 când studentul îi scria prietenului său Bucur Țincu despre: „Lumea aceasta de băieți umili și bine crescuți, lipsiți de orice curaj al afirmării, lipsiți totalmente de orice revoltă … fiindcă nu-și pun probleme generatoare de dispoziții eroice cari trăiesc de pe o zi pe alta, fără perspectivă istorică…“ (idem, Opere, II: Volume, publicistică, manuscrise, corespondență, ed. de Marin Diaconu, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012, p. 992). În același context, Cioran se mai întreba retoric: „Cum o să înțeleagă un om cu conștiința rurală probleme cari se pun la agonia civilizațiilor? Țăranul rămâne țăran și în capitală. Este cea mai mare tragedie a culturii că se ocupă cu cartea oameni cari n-au nici o aptitudine de intelectual, cu conștiința nediferențiată și nechinuită“ (ibidem). Cum se știe, atât chestiunea atitudinii eroice, a imposibilității eroismului la români și cea a agoniei civilizațiilor fac parte din repertoriul temelor din Schimbarea la față a României…
Acest „minestrone“ interior, această configurație sufletească și intelectuală, hrănită de o pluralitate de surse livrești, civice și politice, de o diversitate ideatică – nu neapărat și atitudinală – redutabilă include, desigur, și o meditație de factură filosofică asupra istoriei. Încă în 26 martie 1931 Cioran scria: „Aici … nu există timp, și deci nici istorie. Cel mult poți face considerații asupra destinului, nu întrucât acesta presupune o realizare în timp, ci întrucât el ar reprezenta o oprire la un moment din desfășurarea vieții. De ce n-am înțelege destinul și în momentele de solidificare ale ființei noastre, nu numai în cele de zbucium și nesiguranță? Cu toate acestea, cred că veritabila înțelegere a destinului numai boala o poate da. De aceea mulți sunt închiși realităților adevărate“ (scrisoare trimisă lui Anton Golopenția din Sibiu; Emil Cioran, Opere, III, ed. cit., p. 406). Ieșire din timp sau ezitare în a intra în timp? Destinul unei comunități (și al inșilor din interiorul ei) poate fi observat și în stagnare. Doar boala poate oferi înțelegerea destinului (pentru că acesta e o maladie sau fiindcă o exprimă cel mai bine?). Iată câteva dintre reperele ideatice ale atitudinii deja cristalizate în privința relevanței trecutului. Ele se regăsesc, prelucrate și reformulate într-un fel sau altul, nu doar în Schimbarea la față a României, ci în mai toate cărțile scrise de autor atât în română, cât și în franceză.
Rămâne stabilit că în 1931 Cioran tranșa deja chestiunea absenței – prezumate – a istoriei românești (atitudine de frondă la adresa aluvionarului crez contrar exprimat de Vasile Pârvan și de Nicolae Iorga, negată ostentativ și de avangarda sfidătoare la adresa patriarhului istoriografiei române) în folosul ideii de destin și înțelegând destinul românesc ca pe o maladie, adică o abatere de la normalitatea istoricității civilizațiilor și culturilor mari. El întărea această convingere peste încă doi ani, afirmând-o în alți termeni, existențialiști, indiferenți la politică. „Totul e chestiune de destin, nu de istorie. […] Fie în hitlerism, fie în comunism, oamenii tot așa sufăr și tot așa mor. Destinul, ireparabilul intern, iată la ce se reduce totul“ (scrisoare trimisă lui Petru Comarnescu din Berlin în 4 noiembrie 1933; Emil Cioran, Opere, III, ed.cit., p. 410-411). A sublinia disprețul față de politică al viitorului autor al Schimbării la față a României, cel puțin pentru acea etapă din procesul de germinare al cărții, nu este inutil, câtă vreme, în singura analiză cu pretenții monografice scrisă până în prezent pe seama cărții, Marta Petreu dădea prioritate – vreme de două capitole din chiar prima parte a lucrării sale (capitolele al II-lea și al III-lea) – analizei doctrinei legionare, de parcă analiza cioraniană ar fi fost scrisă expres în slujba unei mișcări politice de extremă dreaptă.