Dacă Bucureştiul văzut din montgolfier în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu e spectaculos, cel întrezărit din carlinga avionului în Jarul lui Liviu Rebreanu e de nerecunoscut. Locotenentul Dandu Victor are, în principiu, toate calităţile pe care familia Rosmarin şi le-ar putea dori de la un pretendent la mâna Lianei: „Drăguț ca o cadră și blând și gentil de n-are pereche (…). Unde mai pui că aviatorii ăștia sunt azi fruntea armatei și cei mai prețuiți, cum erau odinioară ofițerii de cavalerie…“ Ceva îngrijorare provoacă doar ştirea că fata „se duce la aerodrom să primească botezul aerului“ în compania iubitului ei, despre care se aude totuşi că ar fi „unul din cei mai buni piloţi români“.
Inaugurat în 1920, la 7 km nord de oraş, aerodromul Băneasa e, pentru Liana Rosmarin ca şi pentru mulţi alţi bucureşteni din perioada interbelică, o atracţie irezistibilă. În 1909, Louis Blériot efectua primele zboruri pe terenul hipodromului particular de la Băneasa, parte din vechea moşie a contesei de Montesquiou-Fézensac. În august 1912, Liga Aeriană Română – condusă de prinţul George Valentin Bibescu, nepotul contesei – înfiinţa tot aici o şcoală de piloţi militari, ale cărei cursuri ne putem imagina că le-a urmat şi seducătorul locotenent Victor. De altfel, temerile doamnei Rosmarin se dovedesc nejustificate. Lianei, care s-a urcat în carlingă fără frică, Dandu i se pare a fi un „erou din basm“, mânuind sigur și energic aparatul, „ca un călăreț strunind un animal de rasă“. Ce-i drept, când avionul s-a urnit din loc, fata a închis o clipă ochii, dar nici n-a simţit despărțirea de pământ. „Când a deschis pleoapele peste un răstimp, buimăcită puţin de vâjâitul asurzitor al motorului, n-a văzut întâi de jur împrejur decât imensul lințoliu de cer albastru în care plutea ca într-o mare de seninătate. Abia pe urmă a descoperit jos harta uriașă a Bucureștilor pe care se zugrăveau ca niște jucării de copii casele, străzile, piețele, grădinile…“. De la înălţimea stratosferică, toate par străine, mărunte şi lipsite de importanță faţă cu inima îndrăgostită palpitând în văzduhul pur, „devotată desăvârșit sentimentului atotcuprinzător pentru care viața merită să fie trăită“.
De foarte sus se zăreşte capitala şi din Bréguet-ul lui Fred Vasilescu, cel mai faimos – totuşi – pilot din literatura română. Aflăm despre el – din comentariul naratorului Patului lui Procust, care sună ca un necrolog – că, deşi practica pilotajul doar de câţiva ani, din 1926, a încercat să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion românesc din propria producţie: „Deşi vremea era puţin schimbată, nu renunţase la zbor. Avea de făcut trei circuite deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari.“ Ediţia specială de a doua zi a a ziarelor anunţă, cu litere de-o şchioapă, groaznicul accident în urma căruia Bréguet-ul s-a prăbuşit „din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa“, cadavrul azvârlit din carlingă al pilotului e păzit de jandarmi, iar o anchetă a fost deschisă „pentru cercetarea cauzelor“.
În vremuri tulburi, nori negri se adună deasupra Bucureştiului. Pe 27 august 1916, la doar câteva ore după declaraţia de război a României, comandantul zeppelinului LZ101 staţionat la Jambol, în Bulgaria, primeşte ordinul de bombardare a capitalei. În romanul lui Cezar Petrescu Întunecare, noaptea când „dihania“ îşi face apariţia deasupra Bucureştiului e brăzdată de fâşiile proiectoarelor plimbându-se pe cer în căutarea ei, pe fondul sonor al clopotelor Mitropoliei sunând alarma, bruiate de mugetul sirenei de la Arsenal: „toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi factice, de teatru.“
Aceeaşi scenă e descrisă, în tuşe sumbre, în Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, într-o însemnare a profesorului Mironescu din 15 septembrie 1916 (“Năuciţi după trei zile de alarme continue: noaptea bombardează Zeppelinul, ziua bombardează avioanele. (…) În asemenea condiţii nici după ce sirena de la Arsenal anunţă încetarea pericolului nu ne mai liniştim, ci stăm tot la pândă că va începe iar“), dar şi în relatarea colorată a Vicăi Delcă: „a venit peste Bucureşti ţipiligu, şi toţi a dat fuga afară să-l vază (…) Ei a ieşit toţi, care cu lumânare în mână, care cu lămbi, să vază dihania. Las’ că erea şi frumos! O lumină şi-o lume, ca de Paşti adunată, şi pe cer, uite-aşa, şirele de lumină. Vezi că şi-ai noştri îl căuta pe ţipilig, să-l prinză cu tunurile şi să-l împuşte. Şi dacă începea tunurile, parcă te credeai în iad, nu alta.“ De la agonie la extaz nefiind decât un pas, iar de la sublim la ridicol nici atât, scena capătă tonuri groteşti. Pe fondul sonor al clopotelor de la Mitropolie şi de la Biserica Capra, tot cartierul se refugiază în adăposturi improvizate: „Spală-Varză avea pivniţe cum nu erea-n toată mahalaua! Da când a căzut bombele-n Obor i-a zguduit de ziceai că-i sfârşitu lumii, tu, Mario, a zis Spală-Varză, ăştia ai tăi s-a scăpat pe ei de frică.“