într-un an, de Sfântul Vasile, mă aflam în casa de la țară a bunicii mele din partea mamei, împreună cu frații mei mai mici. Abia împlinisem treisprezece ani. Dormeam toți trei fără griji, în paturi din aceeași încăpere, înveliți cu plăpumi groase umplute cu lână, în timp ce afară ningea cu fulgi mari, plutitori, iar zăpada ajunsese mai înaltă decât căsuța câinelui.
Când am deschis ochii, treziți de zgomotele dimineții și de lumina albastră de la ferestre, ne-am întins căscând răsfățați în adăpostul nostru. Eram ca puii din cuibul unei păsări, care urma să ne aducă hrană în pliscurile noastre deschise. Ne-am gândit cu drag la bunica, aflată la bucătărie, unde ne pregătea turte fragede, ușor de rupt cu mâna, și căni cu lapte cald.
În scurtă vreme bunica a intrat însă nu ca să ne cheme la masă, ci ca să ne anunțe, bucuroasă, emoționată, ca pe un eveniment, venirea colindătorilor.
Colindători?! Eu știam că ei vin doar în ajun, nu în zori. Iată însă că imediat ușa s-a deschis larg și în odaia în care dormiserăm au pătruns cinci sau șase flăcăi veseli și prietenoși, roșii în obraji. Erau îmbrăcați în cojoace și căciuli din blană de oaie. Odată cu ei a pătruns în încăpere un val de aer rece, încărcat de o pulbere de zăpadă. Ce minunată e o baie de frig pentru cineva bine încălzit!
Cu o voce gravă și prietenoasă, ei au început să cânte în cor. Ne transmiteau o dorință sănătoasă de muncă sub cerul liber, dar ne și mustrau într-un mod simpatic că ne-au găsit în pat:
„Nu-i vremea de dormit,
Da-i vremea de sculat,
La câmp rotat
Brazdă neagră de răsturnat,
De semănat grâu în două cu secară,
Până-n seară
Să rasară.
– De trei ori din clopoței,
Trageți glasul, măi flăcăi!
– Hăi, Hăi!“
Și în timp ce cântau, mai făceau ceva, ceva care mi s-a părut atunci uimitor: aruncau cu boabe grele de grâu în noi! Boabele îmi loveau fața, mâinile și trezeau în mine o amintire despre care nu știusem că o am. Parcă-parcă, într-o altă viață, pierdută în „negura de vremi“ ieșisem și eu la arat și la semănat primăvara, ținând cu brațe puternice coarnele plugului și împrăștiind apoi ritmic, în brazde, câte un pumn de semințe de grâu, cu un gest arhaic-obscen, de fecundare a pământului.
Ce trăire de neuitat! Am simțit atunci, cu o mare intensitate, că necunoscuții intrați pe neașteptate în odaia noastră sunt de-ai mei. Și că eu sunt de-al lor. Cuvintele rostite de ei cu o voioșie bărbătească nu numai că le înțelegeam, dar mi se păreau importante, pline de sens, cădeau în sufletul meu la fel de grele ca boabele de grâu.
(Dacă mi s-ar cere să aleg un singur cuvânt pentru a defini felul de a fi al românilor acela ar fi voioșie. Cu ce clește de tortură înfricoșător au reușit comuniștii să smulgă voioșia din sufletul românilor!)
Din acel moment am devenit atent, pentru tot restul vieții, la cum sunt ai mei. Și la orice indiciu, din felul meu de a fi, că le aparțin. Nu m-am dus pe jos, ca Eminescu, în adolescență, ca să văd cum trăiesc românii de dincolo de Carpați, ce cuvinte folosesc, ce obiceiuri au, cum se îmbracă și ce cântece cântă. Așa ar fi trebuit să fac. Dar aceasta e altă poveste.
Când mă duceam la pescuit, la apa Moldovei, nu mai treceam prin sat grăbit și absent, ci mă opream să mă uit la case și la curți, să stau de vorbă cu oamenii, după ce le dădeam binețe, indiferent dacă îi cunoșteam sau nu, după cum se obișnuia în partea locului. Ce demnitate de suveran are cineva, chiar și un moșneag ruinat fizic, când stă în fața casei lui! La Suceava, în fața blocurilor muncitorești care rănesc bunul-gust prin însăși prezența lor în vecinătatea cetății lui Ștefan cel Mare, oamenii păreau stânjeniți și umili fără motiv (sau, ceea ce e cam același lucru, arțăgoși). Dar la Boroaia țăranii aveau ceva firesc-august și, în caz că te opreai în dreptul lor, te întrebau imediat dacă vrei să bei un pahar cu apă de la ei din fântână sau să te odihnești o clipă pe banca de la poartă. Niciunul nu te privea ursuz sau batjocoritor, niciunul nu găsea un pretext ca să se întoarcă la treburile lui și să te lase să pleci în plata domnului.
Dacă intrai în curte vedeai prunele puse la uscat pe acoperișul de draniță, cotețul găinilor mereu burzuluite cu ouăle proaspete ascunse în cuibar (știam să le dibuiesc în doi timpi și trei mișcări), grajdul în care vacile calme încă nu se întorseseră de la păscut, dar în care le așteptau donițele pentru lapte spălate și așezate cu gurile în jos, melița înconjurată de resturi de puzderii de cânepă, capra de tăiat lemne, cu ferăstrăul știrb atârnat de o parte a ei, WC-ul într-o rână din fundul curții. Niciun WC de marmură, sofisticat, dintr-un apartament de lux nu egalează în decență un asemenea WC țărănesc. Unui țăran i-ar fi rușine să-și facă nevoile cu icnituri „în casă“, despărțit doar de un perete de o încăpere în care, poate, cineva cântă o doină sau coase o ie. WC-ul din fundul cărții e departe de casă, undeva, într-un spațiu doar vag domestic, aproape de acela sălbatic unde își lasă excrementele lupii și vulpile.
Și în casă aveam multe de văzut. Îmi plăceau lavițele înguste, cu covoare împăturite și stivuite pe ele și perine albe clădite una peste alta, lăzile de zestre pline de veșminte frumos și cu bun-gust colorate, lucrate migălos, exprimând o cumințenie care îmi aducea lacrimi în ochi, bârnele de sub tavan, înnegrite de fumul lumânărilor sau al lămpilor cu petrol, pe care se aflau Biblia, teancul cu scrisori trimise cândva din armată de bărbatul casei și, uneori, o carte cu poezii de Eminescu. Într-o cameră mai mare așteptau să fie puse în funcțiune fusul, vârtelnița pentru făcut sculuri și războiul de țesut. (Am lucrat și eu la un război de țesut al bunicii „covoare de cârpe“, familiare și multicolore; sunt din nou la modă, după cum am observat amuzat vizitând anul trecut un magazin cu pretenții.)
Aș putea să scriu sute de pagini, fără să mă documentez, bazându-mă exclusiv pe amintiri, despre viața unui sat românesc de altădată, încă nedistrus de comunism. Satul avea sărbătorile lui, morala lui, cântecele lui, legendele lui; avea un mod temeinic și planificat de a munci, un ritual al îndrăgostirii, plin de tandrețe și nelipsit de umor, o pedagogie aplicată de părinți copiilor, un cult al părinților și părinților părinților, o medicină, o gastronomie, o serie întreagă de jocuri și jucării, un mod înțelept de a-i pedepsi pe răufăcători (nu erau închiși, ci alungați din sat), un mod bine reglementat de colaborare în cazul unei catastrofe, avea tot ce-i trebuia. Avea până și o grijă față de oamenii talentați. O întâmplare mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Odată, când bunica – femeie singură – era depășită de obligația de a strânge repede porumbul de pe ogorul ei, au venit de la sine, fără să tragă de ei cineva, mai mulți oameni din sat să o ajute (s-a organizat spontan o clacă). Printre voluntari era și un tânăr care cânta din vioară duminica la horă. Un bătrân i-a spus ferm: „Tu nu vii la strânsul porumbului! Îți strici mâinile! Noi toți știm să tăiem porumbul. Dar numai tu știi să cânți la vioară.“
Nu-l consider vinovat pe un tânăr de azi care necunoscând satul românesc nici dintr-o experiență directă și nici din cărți nu-și iubește țara. Ce țară să iubească? Aceea care i se dezvăluie când iese din casă într-un oraș murdar, cu oameni irascibili și claxoane asurzitoare?
Poate că nici eu nu aș fi iubit-o dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi de Sfântul Vasile, în casa bunicii mele dintr-un sat din nordul Moldovei, să simt boabele grele de grâu căzându-mi pe față.