E un semn de adîncă suceală ca, descriind o banală încăpere, să răstorni pînă în- tr-atît unghiul de vedere încît raportul dintre lucruri să o ia razna, topindu-se în direcții neverosimile. De exemplu, dacă privesc o masă cu patru picioare, ar fi o platitudine să spun că masa se sprijină pe podea, drept care răstorn unghiul și afirm că picioarele mesei cresc din podea, pînă la un punct în care o putere nevăzută le oprește în tăblie. Iar tăblia, bucată netedă de lemn, e tocmai orizontala înțepenită a creșterii pe verticală. Deznodămîntul e că masa trage podeaua din care a crescut, drept care nu masa stă pe podea, ci podeaua atîrnă de tăblia mesei.
Odată ce-am prins rețeta, descrierea va merge de la sine, pe un calapod oximoronic pe care îl pot descrie lapidar ca „metoda à rebours“: voi zugrăvi totul de-a-ndoaselea, în virtutea unei răsuciri în care fiecare detaliu va trece în contrariul lui: susul o ia în jos, din noapte crește ziua, starea se preschimbă în mișcare, orizontala e o verticală înclinată, greutatea e adiere ușoară, apăsarea e plutire, ridicarea e cufundare, solidul e lichid, golul e plin, dulcele e potroacă, și tot așa. Dar cum unirea extremelor ar fi un vicleșug izbitor de previzibil, al cărui abuz aruncă în derizoriu procedeul, voi recurge la analogii de ordin fictiv, pe care le voi aduna sub spectrul lui „ca și cum“, o locuțiune al cărei avantaj e că mută accentul de pe obiect pe fantezia celui care privește obiectul. În felul acesta, textul îmi va fi ticsit cu particule de comparație, sugerînd dihotomia: „X ca Y“, „X se mișcă de parcă e Y“, „X pare un Y“, „parcă X are ceva din Y“.
Grație acestei alunecări, nu voi zugrăvi ce văd, ci ce-mi închipui după bunul plac, atîta doar că, în loc să mărturisesc tertipul, mă voi încăpățîna să spun că vorbele mi se mărginesc la surprinderea realității, pe care nu o deformez deloc, întrucît cuplarea oximoronică țîșnește din lucruri, și nu din imaginația înfierbîntată. Și pentru a fi mai convingător, voi stipula că imaginile vin dintr-un plan transcendent, al cărui filon sacru izbucnește în felia aparențelor, ochiul meu nefăcînd decît să urmărească fidel apariția imaginilor. Rezultatul va fi o descriere poetică după o rețetă monotonă, în care meritul liric stă într-o fantezie întoarsă pe dos, un soi de frenezie inversă de zărghit mistic, pe care o voi justifica declarînd că atenția sporită cu care contemplu lumea e rodul unei iubiri statornice, a cărei putere mistică pătrunde dincolo de coaja lucrurilor, spre a vedea prezențe, simboluri, stihii. În plus, voi deplînge neglijența oarbă cu care semenii vin în întîmpinarea lucrurilor. Ei nu mai știu să vadă, și asta fiindcă nu mai pot iubi, și atunci le deschid ochii prin vîrtejul de analogii iscate după matrița lui „ca și cum“.
Iată schema de care Max Picard face uz în jurnalul Lumea distrusă și lumea indestructibilă. O fire contemplativă face descrieri exterioare, postulînd un plan transcendent (sacrul), a cărui matriță răbufnește în lumea profană, iar răbufnirea nu o poate surprinde decît răsturnînd unghiul de vedere. Restul e aplicația monotonă a pivotului lui „ca și cum“. Când un om merge pe stradă, e ca și cum strada se deschide sub pașii lui, cînd o fată se desprinde dintr-un grup, parcă trage după ea grupul spre a-l însufleți, cînd cineva privește o fereastă, fereastra pare să-l privească la rîndul ei.
Născut în 1888 în orașul Schopfheim din Germania, Max Picard a studiat mai întîi Medicina, la care a renunțat după ani de practică, în urma convingerii că viața nu are sens decît dacă o digeră cu fermenții filosofiei, drept care s-a retras în cantonul elvețian Ticino, unde s-a lăsat în voia damblalei contemplative. Pînă la moartea din 1965, Picard a trăit solitar, fără a-și găsi în filosofie împlinirea la care a rîvnise. Descris lapidar, morbul lui meditativ stă în trei gărgăuni: un sentiment acut al degenerării umane, o resemnare placidă privind mersul istoriei, și o nădejde stator nică în intervenția puterilor divine. Cel de-al Doilea Război Mondial nu a făcut decît să-i întărească neîncrederea în oameni. Cu asemenea obsesii dospindu-i în umoarea letargică, Picard nu putea fi decît un sceptic trist, a cărui amărăciune a căutat să și-o aline prin lungi călătorii în Europa postbelică. Jurnalul de față este rodul călătoriilor făcute în Italia, în perioada 1949-1950. Medicul răspopit vizitează zeci de orașe italiene, descriind domuri, piețe, străzi, pinacoteci, case, colțuri de natură.
Interesul pe care îl arată oamenilor este infim în comparație cu atenția maniacală pe care o dă arhitecturii. Picard e un pedant avid de clădiri, sculpturi, tablouri, cu o preferință vădită pentru lucruri neînsuflețite. La semenii cu care își încru cișează pașii îl irită chipul inexpresiv, a cărui platitudine le trădează găunoșenia, atunci cînd nu le dezvăluie drojdia iremediabilă a răutății înnăscute. Oamenii nu sînt prezențe, ci paiațe macabre respirînd silnic în matca unui destin anost. Picard e un singuratic sumbru care nu vorbește deloc despre sine, ci numai despre întîmplări din afară. Are un ton recules, apăsător de cenușiu, o dezolare de ființă presimțind peste tot dezastrul, un scrib care a încetat să mai lupte pentru binele cuiva, bine pe care de altfel nu dă două parale, încredințat fiind că lumea se duce de rîpă. Tot ce poate face e să răstoarne unghiul de vedere, jucîndu-se de-a privitorul cu virtuți de transfigurator: nisipul nu curge în clepsidră, ci clepsidra se încheagă în jurul firului de nisip, care, în loc să curgă, ori stă pe loc, ori se ridică pe marginea sticlei.
Iată cîteva exemple de cum Picard își răsucește privirea de mistic deprimat: intrînd în biserica San Petronio din Bologna, e izbit de spațiul din incintă: „Spațiul dinăuntru e atît de puternic încît nu arcadele gotice îl susțin pe el, ci el pe ele. Din ferestre, lumina curge încet în spațiu ca din niște țevi.“ (p. 87). În Cannobio, autorul se oprește în fața unei case: „Stau acum în fața unei case vechi. Tencuiala se scorojește, ca și cum nu ar mai fi a casei, casa, așa părea, s-a retras înăuntru. Și ferestrele privesc înapoi, spre ceva întunecat dinăuntru.“ (p. 34). În Ravenna, ajunge la mausoleul împărătesei Galla Placidia: „Parcă a fost construit sub pămînt și apoi a ieșit la suprafață, dar avînd încă tot întunericul subpămîntescului în jurul lui. Pe zidul de piatră se află o cruce pe care piatra a dezgropat-o parcă din ea însăși.“ (p.). La Milano ajunge în gară: „Dimineața în gară: ca ridicată cu un lift malefic dinlăuntrul pămîntului, așa îmi pare gara. Lîngă acoperișul de sticlă a rămas un petec de cer: ca și cum ar fi fost furat, furat jalnic, așa cum un mic pungaș fură în treacă de sub un cărucior o tabletă de cio colată“. (p. 31).
Oamenii sunt invariabil făpturi hidoase sau hapsîne. Cutare femeie „era strîmbă, dar mai mult rea decît strîmbă. Era ca și cum corpul ar fi încercat să se înfășoare în jurul răutății precum un bandaj în jurul unei răni, dar răutatea răbufnea ieșind din corp.“ (p. 39). Un asemenea fragment nu e scris de un psiholog urmărind stări de spirit, ci de un patolog observînd forme sluțite. În- tr-o cafenea o femeie grasă „stătea acolo de multe ore, grăsimea părea să crească încet în jur-împrejurul ei și ea abia se mișca, de parcă, altfel, ar fi deranjat grăsimea crescîndă. Nu era o grăsime prietenoasă, ci o grăsimea rea, care se încolăcea mînioasă în jurul femeii. Stătea în grăsimea ei ca înfășurată într-o pla pumă alburie, capul nu prea reușea să se ridice de sub învelișurile de grăsime.“ (p. 165).
Max Picard e atins de un ani mism lugubru, dînd viață lucrurilor în timp ce le învăluie în penumbre posace. Mi-e cu neputință să mi-l închipui rîzînd sau tresăltînd sub un acces de bucurie. În ochii lui, totul e invers: viul înțepenește, iar neviul se mișcă. „Sus la ultimul etaj al unei case, un bărbat stătea la fereastră și fuma. Casa de sub el s-ar fi putut da la o parte și el ar fi rămas, așa cum stătea, în aer și ar fi continuat să fumeze, atît de neclintit rămîne totul aici.“ (p. 35). Ce-i neclintit se mișcă și viceversa, într-un „du-te vino“ de contraste croite după o formulă previzibilă.
Tonul sfîrșit de om fără iluzii răzbate din fiecare pagină, molipsindu-te cu ursuzenia lui. Picard e un depresiv neconsolat, un mizantrop neguros, un mirositor al catastrofelor ce bat la ușă. Băltind în otrava presimțirilor negre, scrie pentru sine, fără a aștepta vreo recunoaștere, de care de altfel nici nu a avut parte. Fiind anormal în accepția nobilă a termenului, și-a căutat izbăvirea într-un soi de contemplație mistică, de pe urma căreia s-a ales cu o decepție lucie, adeverind regula că, atunci cînd e conceptuală, filosofia nu poate fi mistică, iar atunci cînd e mistică, nu poate fi discursivă. Un ins ambiguu, fără vocație precisă, nici profesor, nici filosof, nici monah, nici mentor. Un zălud contor sionat care a nimerit în vremuri tulburi.