Poate cu excepția poetului Ponticelor, nimeni n-a urît vreodată marea atât de tare ca mine în această vară de pandemie. Ovidiu, cel puțin, ura marea pe timp de iarnă. Nu numai că nu mi-am îngăduit să petrec la mare, ca în alți ani, câteva zile. Am fost șocat, pur și simplu, de spectacolul oferit de tineri și de mai puțin tineri, de familii cu o droaie de copii, unii, sugari, pe scurt, de turiști de toate vârstele și categoriile socio-profesionale, pe plajă, pe terase, în cluburi, pe promenadele comerciale, umăr la umăr, cearșaf lângă cearșaf, fără măști, cântând și dansând, pe cea mai proastă muzică din câte am ascultat vreodată, manelele incluse, cuprinși de o frenezie iresponsabilă precum aceea din vechile ritualuri bahice. Și asta, în pofida interdicțiilor impuse de autorități din cauza pandemiei. Cum s-au achitat autoritățile de obligațiile legale, asta e o altă poveste, despre care am să vorbesc cu altă ocazie. (E destul să spun deocamdată că amenzile nu rezolvă nimic dacă nu sunt date cui trebuie și dacă nu sunt suficient de mari – la Melbourne, oraș carantinat în întregime, plătești 3000 de dolari australieni dacă încalci cea mai neînsemnată regulă și faci șase luni de închisoare dacă fugi din carantină! Să-i dai unui patron de club 2000 de lei – cât o sticlă de șampanie franțuzească – în loc să-i ridici autorizația, sau să-i dai unui manelist, vai, celebru o amendă de 3000 de lei, deși și-a incitat pe față auditorii la nerespectarea interdicțiilor, chemându-i lângă scenă și strângându-le mâinile, iată o curată bătaie de joc.)
Dincolo de șocul propriu-zis, aceste spectacole repetate mi-au lăsat un gust amar și din altă cauză: m-au scârbit de mare. M-am considerat totdeauna un om de munte, dar am ratat puține veri în care să nu-mi petrec la mare câteva zile. Am regăsit acolo, de fiecare dată, o atmosferă cu adevărat relaxantă, am întâlnit prieteni și cunoștințe, cu care n-avusesem prea des ocazia să vorbesc, în afara scurtului interval când ne-am aflat împreună la mare. Înainte de a beneficia de Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” de la Neptun, despre care s-a scris o carte, devenind client fidel chiar de la înființare, am fost la mare ca simplu particular. Prima dată, am fost cu părinții mei, într-o tabără organizată de sindicatul învățământului din Sibiu pentru familii de profesori, prin 1949 sau 1950, nu mai știu exact și nu mai are cine să-mi spună. Tabăra era la Costinești, pe atunci un sat oarecare. Am stat toți într-o sală de clasă a singurei școli din localitate, pe saltele așternute pe podea, improvizate din cearșafuri cusute pe margini, umplute cu paiele găsite întâmplător într-o magazie alăturată. Au fost zece zile minunate. Pentru copilul care eram, nici lipsa apei curente, nici toaleta în curtea școlii (unde s-ar putea să mai fie și astăzi!), nici lipsa altor echipamente astăzi indispensabile nu constituia un inconvenient. Cincisprezece ani mai târziu, am revenit an de an la mare pentru, de obicei, zece zile, împreună cu soția mea. Fiul nostru nu se născuse. Am stat de fiecare dată într-o cameră închiriată într-unul sau altul din noile blocuri. Plajă făceam la Mamaia, unde ne duceam cu troleibuzul, cărând cu noi cele necesare pentru o zi, între care un cearșaf și patru bețe ascuțite din care alcătuiam un cort. La plecare, ascundeam totul în păpurișul de pe malul lacului Sutghiol, parcă așa-i spune, unde pe vremea aceea nu existau construcții. Mâncam pe terasa de la Rex. Țin minte că scoteam tot la două zile de la CEC 100 de lei. Camera era 30 de lei. Din suta cumpănită cu grijă, dar fără zgârcenie, trăiam liniștiți două zile. Resimt și acum, după atâția ani, o puternică nostalgie după modestia acelor veri la mare, care nu ne împiedica (din contra!) să ne bucurăm de soare și de apă, de răsfățul de a mânca la restaurant, ceea ce nu se întâmpla altundeva, ca și, era cât pe ce să uit, de întâlnirile cu personalități știute nouă din literatură, din teatru, universitari și academicieni faimoși, nu și de la TV, care se afla la începutul începutului. Oameni admirați, despre care povesteam la întoarcere cui voia să ne audă. Pe câțiva i-am cunoscut personal cu acea ocazie, de exemplu pe Gina Patrichi, împreună cu care am luat masa într-un rând la Cazino. Când s-a născut fiul nostru, am stat la hoteluri din Mamaia (stațiunile din sudul litoralului nu apăruseră), la Tomis, la Pelikan. Ne deranja doar separația, de la un moment încoace, dintre camerele și mesele la restaurant destinate nouă și, respectiv, străinilor. Atunci mi-am creat impresia că nu ne educăm copiii cum s-ar cuveni: la o sală distanță, copiii străinilor mâncau fără să protesteze sau să o ia la plimbare printre mese, spre deosebire de ai noștri care nu stăteau o clipă locului sau țipau, plângeau una-două. E adevărat că mâncarea însăși arăta ceva mai bine în farfuriile lor decât în ale noastre.
Casa Scriitorilor, unde am început să merg de pe la începutul anilor 1970, a fost și a rămas o oază în agitația de pe litoral și în deșertul actual al stațiunilor din sud, cum ar fi Neptun și restul. Am petrecut multe veri la Casă. (Cu puține excepții, când ne-au găzduit Paul Miron și Elsa, soția lui, la Casa cu Olane de la Vama Veche. În Vamă mergem ca într-un soi de pelerinaj de ani buni. Paul e îngropat la ieșirea dinspre Bulgaria, Elsa vine vară de vară și acum, iată, indiferent de pandemie.) Anul trecut, de exemplu, am fost de patru ori la Casă, o dată cu treabă, pentru trei sau patru zile de fiecare dată. Cât a suferit reparații capitale, în afara sezonului, fiind deja președinte, m-am dus aproape săptămânal să văd ce se întâmplă, uneori direct de la aeroport, venind de la Paris. Nefiind înotător și nici la soare neavând încuviințarea medicului să stau, mă instalam la cea mai apropiată masă de gardul dinspre mare, cu teancul de ziare pe care mi le cumpăra, când venea dimineața la slujbă, Marius, un chelner serviabil ca nimeni altul, lectura fiind udată, după o anumită oră, de pălinca la gheață a lui Vasile, neobositul șef al Casei. Se perindau pe lângă mine amatorii de scaldă în mare, cu puradeii lor din care, s-ar părea, niciunul n-a devenit scriitor. Nu pot, ca președinte al breslei, să nu remarc un lucru supărător: tot mai puțini scriitori vin la Casă, față de cei atât de numeroși din generația mea. Vin urmașii lor, puțini dintre ei, scriitori, și puradeii din a treia sau a patra generație, cărora părinții lor nu le spun totdeauna unde sunt. I-am abordat anul trecut pe doi dintre ei, copii între 14 și 15 ani, întrebându-i unde se află. „La hotel”, mi-a răspuns unul. „Hotel, hotel, am zis eu. Dar cum se numește?” Habar n-aveau: părinții lor nu le spuseseră că e Casa Scriitorilor, unde își petreceau verile bunicii lor, unii, scriitori importanți. Situația asta nu încetează să mă deprime de ani de zile. Că eu nu-i recunosc pe toți urmașii, e normal, dar că unii trec pe lângă mine fără să mă recunoască sau măcar să mă salute e cel puțin ciudat.
Cu toate acestea, continui să regret că, iată, anul acesta, din cauza pandemiei, nu m-am putut duce la Casă. Și încă: pandemia ca pandemia, dar spectacolul la care m-am referit, la Mamaia, la Costinești, la Eforie Nord, la Vama Veche, mi-a produs un asemenea sentiment de silă, încât n-am mai vrut să mai aud cu niciun chip de mare. Nu vreau să fiu greșit înțeles: marea n-are nicio vină. Multe din amintirile mele cele mai plăcute sunt înecate acolo. Amândoi copiii mei, despărțiți prin treizeci și șapte de ani, și-au petrecut verile la Casă. Problema este alta: mă îngrozește revelația că, sub ochii mei, somnul rațiunii unui popor naște monștri.
Nu doresc să stric concediul la mare al nimănui, dar măcar acum, la sfârșit de sezon, unele lucruri trebuiau spuse. În definitiv, miile de iresponsabili prinși în hora pandemiei sunt cei care mi-au stricat mie concediul.