În fața răsturnărilor dramatice petrecute odată cu descoperirile astrofizice, poezia europeană a reacționat pe măsură. Romanticilor de primă generație le-a rămas atunci o singură soluție, aceea de a umaniza cât de cât incomensurabilul Univers: asta însemna fixarea unor limite în spațiul și timpul infinite, adică surprinderea nașterii și a morții cosmosului.
La originea lumii, nu s-a mai aflat deci Verbul creator, ci fenomene în acord cu noua cosmogonie propusă de fizica momentului; iar sfârșitul omenirii rămânea lăsat la latitudinea fiecărui poet care se încumeta să atace o astfel de temă.
În poezia noastră, prima încercare temerară de a raționaliza absurdul universal aparține lui Eminescu. Versurile sale au blocat pentru mult timp tentative similare, deoarece viziunea fantastică din Scrisoarea I a rămas, la noi, singura mostră de imaginare a inimaginabilului:
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur.
Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba
spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii.
Ca să surprindă un echilibru universal, Eminescu trece rapid peste toată istoria umanității, identificând punctul final, imaginat cu nu mai puțină ingeniozitate decât cel al începutului:
În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte,
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre norii-ntunecoși. […]
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.
Aventura de a surprinde începutul și sfârșitul, într-o simetrie pe care doar poezia o putea realiza, a însemnat, în varianta eminesciană, o fantastică tentativă de raționalizare a existenței, imaginată la finele secolului al XIX-lea. Viziunile, fie și primitive, ale astrofizicii din acel moment au incitat fantezia eminesciană; eterna pace devine nu doar punctul magic al unui incipit universal, ci și aspirație ultimă a poetului, finalul absolut. Sintagma l-a urmărit pe Eminescu în diverse poezii postume: ea materializa starea ideală, speranța consolatoare spre care se îndrepta conștiința umană, rănită de istorie și de nefericirile individuale.
Științele numite „exacte” vor adânci, în deceniile următoare, perspectiva catastrofică asupra unei lumi din care a dispărut credința. Insignifianța umană, la scară cosmică, se adâncea cu fiecare descoperire astronomică. Încercarea eminesciană de a introduce puțină rațiune în imensitatea universului va rămâne tot mai izolată, pe măsură ce secolul XX înaintează.
Asumarea cinică a condiției umane deplorabile, ironia disperată și nihilismul sumbru au luat în stăpânire o poezie fără speranță. Cel mai romantic dintre moderniștii noștri, l-am numit pe Alexandru Philippide, transformă detașarea filozofică a lui Eminescu în ricanare ironică:
Am auzit că soarele mai arde
doar încă două miliarde de ani…
Ei, cum așa? De azi pe mâine?
Și-atunci cu veșnicia cum rămâne?
Rezistența spirituală romantică s-a pulverizat. Luciditatea poetului interbelic nu mai face posibil alt gest decât sfidarea tragică pe care ființa umană o aruncă infinitului ostil. Nu se schițează nici un dialog cu acesta din urmă: omului nu-i rămâne altceva decât să constate singura sa superioritate, aceea a ființei gânditoare ce-și cunoaște perfect destinul tragic.