Retragerea titlului de doctor lui Victor Ponta și misterioasa dispariție dintr-o arhivă academică a tezei lui Florian Coldea (ce altă mai bună dovadă ar putea fi că reprezintă un plagiat?) au readus în dezbatere problema plagiatului. S-au aprins spiritele la televiziuni. Partea bună este că toți participanții sunt de acord că plagiatul a devenit o veritabilă plagă a învățământului universitar românesc. Probabil că și pe net, nu știu, fiindcă n-am vocație de navigator. Partea proastă este că cei mai mulți invitați se pronunță în necunoștință de cauză. O sumă de întrebări esențiale nu sunt puse. Altele, complet pe dinafară, saturează spațiul public fără niciun câștig, nici pentru subiect, nici pentru telespectatori.
Definiția cea mai corectă a termenului este aceea din DEX (ediția 2016): „plagiat, plagiate, s.n. (…) Operă literară, artistică sau științifică, (…) însușită integral sau parțial și prezentată drept creație personală”. Ca adjectiv, termenul are același înțeles. Într-un dicționar de termeni literari, definiția comportă, desigur, unele precizări. Cea mai generală este că plagiatul se referă nu la preluarea nedeclarată a unor idei, ci a unor cuvinte. Plagiatul privește textul operei, nu opera ca atare. Aici DEX greșește. Preluările de idei, dacă sunt exprimate în alte cuvinte, se cheamă compilații. O a doua precizare se referă la inexistența ghilimelelor, la propriu, atunci când textul cuprinde preluări care nu sunt semnalate ca atare, și/sau la figurat, atunci când sursele preluărilor nu sunt indicate riguros. Bine face DEX, în schimb, când nu „măsoară” cantitatea de text copiată, vorbind doar de „parțial”. Unii au stabilit procente de la care „în sus” plagiatul ar fi plagiat. E absurd. Trebuie să lăsăm bunului-simț să aprecieze dacă e plagiat sau nu. Motoarele de căutare de pe internet, folosite în universități, iau uneori de-a valma cuvintele, cele care au sens (verbe, substantive, adjective, adverbe etc.) și cele de legătură (prepoziții, conjuncții etc.).
Lucrurile se complică enorm dacă luăm în considerare elementele de context sau conexe. Am să încep cu sfârșitul, cu, adică, un aspect pe care nu l-am remarcat în dezbaterile publice. E vorba de aspectul juridic. Mai toți comentatorii vorbesc de „fraudă” în cazul plagiatului, dar niciunul nu trage consecințele. Dacă e „fraudă” (cum să nu fie?), ea ar trebui prevăzută în Codul Penal. Nu știu să fie. Și, în orice caz, s-ar cuveni pedepsită. Plagiatul e un furt intelectual. De ce nu e tratată ca orice furt material? Mai mult, în anumite perioade, s-au încasat procente în plus la salariu dacă aveai titlul de doctor. De departe cea mai mare parte din plagiate sunt teze de doctorat, așa că întrebarea mea e pertinentă. Există vreo lege care să-l oblige pe plagiator să restituie banii? Pentru foloase necuvenite de ordin material se prevede închisoare. Ca și pentru fals sau uz de fals. Plagiatul e atât un folos necuvenit (la sporul salarial se adaugă beneficierea de o funcție care nu poate fi exercitată decât dacă posezi titlul de doctor), cât și un fals și un uz de fals. N-am auzit de niciun „dottore” chemat să răspundă penal după retragerea titlului.
S-a discutat în schimb foarte mult pe tema frecvenței plagiatului în deceniul din urmă. Se vorbește de mii de teze suspecte. În malaxor au intrat universități, de la Teologie la Drept, cu precădere însă cele două așa zise Academii devenite focare de corupție intelectuală, Academia de Poliție și Academia de Informații. Printre miile de doctorate acordate de acestea, câteva sute au avut coordonatori dovediți plagiatori ei înșiși. Acestora din urmă li s-a retras titlul de doctor, dar merită să ne întrebăm câte din tezele coordonate de ei vor fi fiind, la rândul lor, plagiate. Ce naște din pisică șoareci mănâncă. E o muncă enormă să verifici atâtea teze, înțeleg, dar nici să dai din umeri ca un fost președinte al CCR, care declară la TV că nu-l mai țin puterile. De ce o fi așteptat senectutea?
Venind vorba despre coordonatori: rareori am auzit să fie aduși în discuție. Ca și membrii comisiilor de doctorat. Am condus peste o sută de teze și am fost membru în tot atâtea comisii. N-am întâlnit niciun caz de plagiat. Nici n-am aflat să fi fost vreunul la Literele bucureștene. E adevărat că netul „avantajează” științele (Solomon Marcus numărase revistele de matematică din lume și se speriase de imposibilitatea de a găsi sursa tezelor de doctorat, oricâte „căutări” pe net ar fi făcut); la literatură, îndeosebi, sursele de furt intelectual sunt relativ ușor de dibuit. Doctorandul își face bibliografia la sfatul meu. E greu să mă păcălească. Nu mai spun că în comisie mai sunt trei colegi. Îmi permit, cu experiența acumulată în treizeci de ani de când conduc doctorate, să nu cred că un adevărat coordonator de teză nu vede plagiatul și să-i bănuiesc de complicitate pe cei ai căror doctoranzi plagiază.
Înainte de 1989, plagiatele erau o raritate. În lumea literară au existat câteva, dar nu de teze de doctorat, ci de ficțiune. Cazul E. Barbu e bine cunoscut. Nici imediat după 1989, n-au fost multe. Întrebarea este de ce după 2000 plagiatul a devenit un fenomen social, de masă, aș zice. O explicație ar fi că titlul de doctor era retribuit. Nu tot timpul, dar suficient ca să conteze la lefuri mari. Or, lefurile mari au început să fie legate de studii superioare și de doctorate. Cererea determină oferta: așa s-a născut industria doctoratelor. Elena Udrea a povestit într-un rând câte oferte de teze gata scrise i s-au făcut când a devenit ministru. E cât se poate de limpede că cea mai mare parte a tezelor plagiate a fost cumpărată pe piața liberă. Beneficiarii habar n-aveau (și nu au) ce scrie în teză. Se declară nevinovați cu toată inocența. Unora, tezele le sunt făcute chiar de coordonatori. (Curioasă similitudine: cărțile scrise chipurile în închisoare, care le-au adus reduceri de pedepse, s-au dovedit a nu fi opera deținuților, ci a unor univer sitari aflați în libertate?)