Pictorul Abăluță colaborează ideal cu scriitorul în Insula secretă a lui Prometeu. Un narator cu vârstă incertă (când 45, când 55, ba chiar trecut de 63), cu limbajul și observațiile unui autist, este pacientul unei camere-scenă ce poate avea drept ziduri niște copaci, iar infirmierii pot fi unul sau mai mulți, la fel ca alții, fantomatici, morți sau executați prin metode grotești. Desprinsă din prozele pe linia Veteranyi-Adrian Chivu-Tatiana Țîbuleac, captivitatea pacientului unei familii disfuncționale respectă astfel poeticitatea detaliului, conviețuirile oximoronice, răsturnarea perspectivelor realiste, incertitudinea autocrată etc. Mai bine de jumătate de carte se derulează în scena pe care defilează obiecte și tratamente diverse, dar care, afară de locul secret de pe perete și ritualul observației zilnice sunt mai degrabă convenții și înscenare.
Mai mult decât orice, Abăluță e fascinat de mișcarea obiectelor și cuvintelor. Mă și mir că interpreții literaturii lui n-au observat cât de adânc e înșurubat imaginarul lui în justificările lui Baudrillard din Sistemul obiectelor. Aici, printre altele, ideea că există un sistem rațional al obiectelor care se opune unei iraționalități umane. Insula… e parabola alienării memoriei. Dar Abăluță adâncește exercițiul supraviețuirii traumatice: consumă drame, încarcerează cotidianul și alunecă spre oniric și suprarealism cu egală desfătare. La fel ca Lăzărache din Elicea lui Urmuz (2017), naratorul din Insula face din rutină o incantație. Nimic altceva decât supraviețuire tragică. La fel cum cartografierii umanoide din romanul amintit îi corespunde acum relația cu obiectele.
În definitiv, Abăluță e un intermediar al realității schizoide cu lucrurile-întâmplări. E un sistem denaturat, anume compromis de naratori cu pofte încifrate, totul fiind dereglat cazuistic și determinat aproximativ. Când Vasile-Dal (Vasile Ionescu) este adus în camera naratorului personaj totul se schimbă. Deodată, naratorul autist relaționează cu o lume simetrică („abia tu mă faci să fiu eu însumi“). Devine astfel „orbul voluntar“ al fostului medic-pilot orbit în război; Dal istorisește și experiența de infirmier al torturaților politici. Deschiderea grotescă eliberează naratorul-personaj dintre zidurile paliative și însănătoșește prin trauma alternativă, mai puternică decât cea personală. Cei doi evadează nu doar printr-o evaziune comună, dar și din țara totalitară pe insula Kairos, unde inventatorul Dimos, unchiul lui Dal, sărbătorește centenarul. Această parte secundă înregistrează o voce narativă cu totul schimbată, „normalizată“, vindecată de focul ce nu arde carnea, focul-ființă purificator ce i-a adus pe insula grecească – cum au pățit toți locuitorii ei. Alături, iluzionistul Famagusta devine Araputra, iar spioana Thoreau trăiește și ea însuflețirea focului.
Dacă Doamna Vartan întruchipa în detașările ei domestice Pasărea Paradisului, dincoace, în Insula secretă, citim alt mit, al lui Prometeu. De la obsesia pentru sublim în primul, la cea pentru purificare, pentru revelația mistică în Insula. Abăluță își aduce protagoniștii în zone cu potențial supraestetic, virând în fel și chip spre superlative ale frumosului. Kantian involuntar și romantic cenzurat de avangardismul structural, scriitorul instalează colaje din oglinzile banalului și le infuzează suprarealist. Kristeva vorbea despre scrisul ca experiență a limitelor, la Abăluță e vorba despre scris ca experiență a întâmplării.
Inutil să amintesc cum numele insulei aparține zeității ce ascunde misterul unui timp-șansă, revelator, Ocazia, momentul prielnic ce se opune curgerii lui Chronos. Alegorie a totalitarismului și parabolă a timpului-șansă, Insula… îmbină două registre narative cu imagini și atmosfere ce amintesc de viziunile caleidoscopice. Nu o dată, atmosfera rezonează cu povestirile lui Radu Mareș și cu misterul din proza lui Horia Bădescu. La fel cum răsucirea mitului, anecdotica carcerală și poeticitatea detaliului fac din Insula… un picto-poem al supraviețuirii prin refugiu și al refugiului revelației.