După jumătate de secol în care s-a dedicat numai culturii, arhitectului Constantin Abăluță nu-i plac pauzele din viață. L-ar îndepărta prea mult de ceea ce se transformă în literatură. N-am exagera dacă am spune că el întruchipează evidența camusiană ce declară că omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri. Iar pe cele din urmă, Abăluță le descoperă în scrisul zilnic. Așa încât te lasă cu gura căscată afirmații precum cea în care mărturisește cum a scris Creierul meu nu duce nicăieri în trei ore. 300 de versuri în câteva ore și nu oricum, ci lăsându-se purtat de un dicteu „minim ghidat“.
S-ar putea sublinia că Abăluță numește bricolaj textual această dictare-ordonare. Dar la mijloc e însă altceva. Dicteul minim ghidat este o reverie a tuturor simțurilor, spune el. În altă parte, scriitorul recunoaște că opera lui stă sub semnul aceluiași impuls. Amintesc repede numai două cazuri asemănătoare. George Bălăiță și Constantin Țoiu mărturiseau de asemenea că au scris bună parte din Lumea în două zile și Galeria cu viță sălbatică ca după o dictare inefabilă. Numai că Abăluță face din adevăr un ritual zilnic și aproape niciodată o înscenare. În cazul metodei lui, avem de-a face cu mutarea unui simplu accent de poetică. Centrul viziunii lui Rimbaud îl reprezenta ceea ce el numea „dereglarea tuturor simțurilor“, iar poetica submina întreg angrenajul lumii și al literaturii. Abăluță vorbește despre reveria tuturor simțurilor. Iar nu orice reverie, ci ceea ce ar putea defini dicteul automat. Reveria ar fi distanța de la creier la cuvânt, imaginea comandată de un mecanism indicibil. Atât în proză, cât și în poezie, Constantin Abăluță construiește realități ale spontaneității, al doilea concept ce stă la baza scrisului său. Trebuie însă ca ea, spontaneitatea, să fie așezată în mariaje intertextuale profitabile, cum ar fi compania unor Urmuz, Harms, Ilf și Petrov, Naum sau Vian. În fine, cel din urmă concept activ ar fi poetica detaliului. Dacă în basmul ființei, vorba lui Noica, există un caracter stereotip al detaliului, în proza lui Abăluță detaliul e centrul imaginarului.
Așa se întâmplă și în Garsoniera solară a mătușii mele Heralda. Cum ne-a obișnuit în celelalte volume de proză scurtă, Abăluță experimentează dicteul automat ca formă de ghidaj suprarealist bucureștean. Citim meditații pe teme date, însumate în catalogul unui acribios colecționar de întâmplări cu potențial revelator. Structura schițelor e simplă: ele debutează ex abrupto, apoi se rostogolesc resemnat-suprarealist, meditativ sau melancolic. Citim despre cum „timpul se închide perfect“ (O stradă), micro-alegorii despre timp, memorie și bătrânețe, amintiri și uitare. Despre eșecul întâlnirilor ce privilegiază revederea necunoscuților (Neantul memoriei) și reconectarea la prieteniile timpurii; în toate, vocea unui narator egal cu sine, așteptând ceva altfel, de aceea umple observațiile cotidianului rutinat cu animale și copaci, cu locuri părăsite, convins fiind că „cei pe care nu-i cunoști nu mor niciodată“. Ideea memoriei exfoliate și atrofiate respiră de pretutindeni și de nicăieri.
Naratorul e un idealist empatic, care fuge de „urâțenia vieții zilnice“, ce poate fi amendată de simplitatea unei deconectări simbolice cu potențial detonator. De altminteri, un fantast capabil să vadă „podul norilor“ și tablouri vag-moralizatoare, speriat de uitare mai mult decât de moarte. Religia lui constă în micile miracole cotidiene, de aici urgența fotografierii amănuntului. Așadar, o întreagă poetică a consemnării ritualului urban și credința în puterea zilei pierdute. Nu lipsesc remarcile aforistice: curcubeul – „drumul cel mai scurt între două puncte (Nouă zile pierdute); a fi viu este „o noblețe care nu se transmite“ (Cutiuța cu medicamente), în gogoliana Șapcă colonială aflăm că „lucrurile se pierd din întâmplare și se găsesc tot din întâmplare“, un mall este „uzina de consum forțat“ sau că buletinul „e un Alzheimer la purtător“ etc. Adesea personajele lui Abăluță par desprinse dintr-un film mut, iar rolul naratorului este să creeze scenografii din orice banalitate, mai ales că viața cartierului e „inepuizabilă“ (O donație). De departe, Dispariția lui Pi și Garsoniera solară a mătușii mele Heralda, alături de Omul care iubea ciorile sunt cele mai izbutite. Prima e alegoria unei iubiri imposibile. Când naratorul seduce bibliotecara „Pi“, având jumătate din vârsta lui, vraja se spulberă și iubitoarea de expoziții dispare. Seducția primară se petrece chiar în casa Doamnei Vartan, migrând, ca alte personaje, din Femei răspântii imprevizibile (2015). Surparea intimității duce la dispariția fetei, lăsând în amintire ultima realitate comună, tot artistică: o pânză de păianjen din picături de apă. Cum zice naratorul din Zidul curentează, la mijloc e vorba de nedesăvârșit ca intermediere a miracolului, de aici și imaginea artistică a naturii cu pânza lichidă, ca și cum, în plasa realității n-are cum rămâne prizonieră o atare supra-prezență. Conjuncturalul e sens în proza lui Abăluță, la fel cum numitorul comun al întâmplărilor oferă supra-sensul. Heralda Constantinescu din proza ce dă și titlul volumului se răzbună pe soțul electrician înlocuind lumina artificială cu oglinzi. Smintită de nefericire și vise ambigue, ea vrea să schimbe realitatea, uitând că și ea face parte din concretul ei. La fel cum Pi, acceptând dez-ambiguizarea și risipa misterului, trebuie, de asemenea, să dispară.
Schițele lui Constantin Abăluță prezintă o detectivistică a detaliului lipsit de intrigă. Scriitorul pândește faptul divers cum ar vâna concepte, sigur fiind că labirintul realității ascunde piatra nestemată care-l ține în viață: paradoxul.