Opinia publică a fost răscolită, către sfîrşitul lunii iunie, de nişte întîmplări bizare, petrecute în cadrul evaluării naţionale a elevilor şi al examenelor de bacalaureat. Pe scurt, era vorba de acordarea unor note neconforme cu nivelul real al probelor scrise, iar apoi de modificarea lor drastică de către comisiile însărcinate cu rezolvarea contestaţiilor. Cum e posibil, se va întreba oricine, ca o teză notată iniţial cu 6 să obţină ulterior 10, sau alta cu 2 să capete 8? Nedumeriri care ne întorc la unele probleme mai vechi ale artei examinării, astfel spus ale docimologiei.
Recitesc lucrarea lui Vasile Pavelcu, Principii de docimologie (Editura Didactică şi Pedagogică, 1968) şi zăbovesc mai mult la capitolul care se ocupă de factorii variabilităţii în apreciere. Ca agenţi mai activi în acest sens se menţionează cu precădere trei : efectul „contrast”, efectul „ordine” şi efectul „halo”.
Prin efectul „contrast” o probă mijlocie, în raport cu una bună, este subestimată, iar aceeaşi probă, în raport cu una slabă, este supraestimată.
Prin efectul „ordine” se înţelege creşterea severităţii pe măsura desfăşurării examenului. La sfîrşit, contrar supoziţiei curente, examinatorul este mai sever decît la început. (Poate, zic eu, sub povara oboselii.)
Efectul „halo” decurge din impresia anterioară asupra persoanei examinate, cu tendinţa de a se extinde asupra imaginii prezente sau chiar de a o substitui. (Evident că acest efect nu se poate produce la probele scrise secretizate.)
Alterarea aprecierii prin efectele „contrast” şi „ordine” poate fi redusă prin recitirea probelor scrise într-o altă succesiune decît cea iniţială. Dar cine s-ar încumeta să le ceară asta profesorilor obosiţi, transpiraţi şi purtînd pe faţă măşti anti-COVID ?
Prin anii ’70 au apărut la noi aşa-numitele „baremuri”, despre care nu ştiu dacă sînt o invenţie autohtonă sau una de import. Ceea ce rămîne, după mine, cert este caracterul lor rebarbativ şi derutant. Bunăoară, la o teză de literatură română pentru admiterea în facultate, se acordau 1-3 puncte pentru conţinut, 1-3 puncte pentru formă, 1-3 puncte pentru corectitudinea gramaticală şi 1 punct din oficiu. Totalul putea astfel să urce pînă la 10. Dar notarea prin acest sistem presupunea o abordare adiţională, contrară mecanismelor fireşti ale gîndirii, iar nu una global-sintetică, practicată tacit de mai toţi examinatorii. Scara de 3 puncte pentru evaluarea conţinutului era, evident prea strîmtă, şi la fel pentru celelalte componente ale notei. Sistemul baremurilor exprima, de fapt, neîncrederea forurilor „superioare” în capacitatea profesorilor de a aprecia corect probele scrise şi, consecutiv, impunerea unui ghid care mai mult încurca lucrurile. Un profesor onest şi stăpîn pe meseria lui n-avea nevoie de niciun barem pentru a nota corect o teză. Altul, mai puţin pregătit, nu cîştiga nici el nimic prin aplicarea baremului, căci n-ar fi izbutit niciodată să obţină un rezultat corect prin bizarul sistem adiţional.
Or fi ele bune baremurile la matematică sau la fizică, dar la disciplinele umaniste nicidecum şi nicicînd. A crede că, prin ghidaj cifric, s-ar putea atinge rîvnita „obiectivitate” denunţă, „în fond”, o gîndire retardată. Goana după certitudini, purtată fără simţul nuanţelor, sporeşte riscul de a cădea în eroare. „À bon entendeur salut.”
P.S. Pe 26 iunie s-a marcat, ca şi în anii precedenţi, Ziua Drapelului Naţional. Data corectă este însă 14 iunie, cînd guvernul provizoriu al Ţării Româneşti a decretat adoptarea tricolorului albastru-galben-roşu. De ţinut minte: în celebrarea evenimentelor istorice nu se face transferul din calendarul iulian în cel gregorian, ci se păstrează data iniţială.