Albert și experiența graduală a intelectului

Despre rădăcinile scolastice ale filosofiei romantismului german se vorbește astăzi puțin, pentru că specialiștii înșiși care le-ar putea aborda fac parte din două grupe diferite și își dau mâna rar, preferând să vadă în similitudinile acestora efecte colaterale ale neoplatonsmului și cam atât (mă gândesc mai ales la opera lui Werner Beierwaltes, care susține explicit această teză). Ignorarea legăturii celor două secvențe ale istoriei gândirii produce în filosofia românească un efect de perplexitate, a cărui clarificare este fără îndoială o sarcină a viitorului: citind autori precum Constantin Noica ne este limpede că regăsim uneori teme ale neoplatonismului dezvoltate pe baza strictei lor educații în sfera filosofiei romantismului german, pur și simplu pentru că ei au aprofundat, reformulân- du-le originea, teme care veneau de demult, care implicau și neoplatonismul, dar fără să se reducă neapărat la acesta. Așa se face că întâlnim la el idei formulate similar în texte filosofice medievale, cum sunt Liber de causis, sau Proslogion-ul lui Anselm, dar aceasta nu pentru că el le-ar fi aprofundat propriu-zis, ci pentru că inteligența lui regăsește acele idei lăsate de fluxul istoriei filosofiei pe țărmul filosofiei germane și le reface pe cont propriu istoria.

Însă faptul că de la Averroes spre opera lui Albert cel Mare există o continuitate de teme care merge mai departe spre discipolii celui din urmă, mă gândesc mai ales la Dietrich din Freiberg și la Meister Eckhart, este unul deja cunoscut în urma cercetărilor lui Alain de Libera. Așa se face, de pildă, că astăzi știm destul de precis că ideea unui intelect cu origini divine, a cărui determinare prin experiență are ca scop autocunoașterea, este o idee care pleacă vag din Comentariul lui Averroes la Despre suflet al lui Aristotel, este dezvoltată de scrierile despre intelect ale lui Albert cel Mare, apoi identificată de Eckhart cu natura divină și suprapusă de Dietrich cu „profunzimea minții” din opera lui Augustin. De aici nu mai rămâne decât transportarea acestei idei, conservată în mistica renană, prin cultura ei germană până la renașterea sa în romantism.

Apariția în limba română a unuia dintre tratatele dedicate de Albert cel Mare intelectului (Despre sufletul rațional, parte corespondentă acestei probleme din enciclopedia sa Summa de homine) este un eveniment, pentru că pune în lumină această verigă-lipsă a dezvoltării unui anumit tip de gândire deopotrivă peripatetică, neoplatonică și creștină (și deopotrivă greacă, arabă și latină, prin sursele și modalitatea ei de expresie) în gândirea dominicană germană de la finalul secolului al XIII-lea. Apărută recent în colecția „Biblioteca Medievală” a Editurii Polirom, în traducerea și cu amplul comentariu al lui Vlad Ile, cartea își ajută cititorul să înțeleagă, în primul rând, evoluția terminologiei intelectului de-a lungul șirului comentariilor aristotelice la tratatului Despre suflet, marcate la rândul lor de influențe stoice, neoplatonice sau, pur și simplu, de completări necesare tradiției aristotelice destul de lacunare. Astfel, povestea determinării intelectului prin propria sa experiență întâlnește diferite nivele ale sale care poartă fiecare câte un nume: de la intelectul posibil sau „material” (virtualitate pură și comună tuturor oamenilor înaintea actului gândirii, un fel de disponibilitate transcendentală a gândirii înseși), spre intelectul pasiv (înțeles ca materie a gândirii și identificat adesea cu imaginația), spre cel habitual sau aflat în dispoziție (unde gândirea care s-a actualizat este păstrată ca o deprindere aflată într-o posibilitate determinată), spre cel actual (ca rezultat al tuturor acestora), sau spre cel activ (înțeles ca motor pentru realizarea efectivă a cunoașterii). Dar setea de colorare teologică ce a însoțit lectura tratatului lui Aristotel în toate aceste medii îl împinge și pe Albert (și în acest tratat, dar mai ales în Despre intelect și inteligibil) să citească toată această evoluție a gândirii omenești ca pe un șir de trepte ale procesului de unificare dintre mintea omenească și cea divină și implicit de posibilitate a teologiei. Astfel, înălțarea intelectului la statutul de „sfânt”, inovație tipic albertistă în această exegeză a unei probleme originar peripatetice, îi dă posibilitatea lui Albert să arate cum apar premisele autocunoașterii divine în propria noastră cunoaștere și cum este posibilă profeția, cunoașterea divinatorie și mai ales participarea omenească la intelectul divin.

M-am întrebat adesea (dar nu am deocamdată prea multe argumente pentru a susține teza) dacă nu cumva acest fundament al teoriei participării unui intelect la celălalt este cel care a influențat și apariția unei teorii, încă din modernitatea timpurie, referitoare la puterea omului de a fi creator, copiind astfel legitim puterile creatorului său. E una dintre temele pe care modernitatea culturală le scoate în evidență cu o anumită vehemență: mi-e suficient pentru a mă întreba suspicios dacă nu cumva fundamentele acestei pretenții au o puternică înrădăcinare medievală, poate chiar la dominicanii germani al căror magistru a fost Albert cel Mare.