Țara mea de glorii, țara mea de dor

Comedia neagră a croatului Vinko Brešan, Ce țară, cu un scenariu semnat de Mate Matisici, a fost prezentată în cadrul Festivalului Internațional de Film GoEst de la Wiesbaden anul acesta. Primul episod îl prezintă pe comandantul statului major al armatei croate, intepretat de Nikaš Butijer, care trăiește o serie de versiuni suicidare, un coșmar în buclă, unde pentru acompaniament mai asistă și la moartea propriilor soldați în timpul războiului, fără nicio explicație pentru public. Ieșit în sfârșit în real cu această obsesie, decide să accepte o invitație la vânătoare, dar odată ajuns pe teren, halucinația coșmarească pare să preia controlul. Vânătorul trece pe lângă niște oameni care îngroapă sau dezgroapă, nu este clar, un sicriu în pădure, iar aceștia încremenesc ca într-o fotografie de familie. Mai târziu, pe drum, după ce și-a împușcat din greșeală unul dintre tovarășii de vânătoare, trece cu mașina pe lângă aceiași oameni care poartă pe umeri sicriul. Nu este sigur dacă el este singurul care vede aceste lucruri pentru că nu își împărtășește stupoarea cu ceilalți companioni.

Cumva, acest mic episod pilot care pune în relație majoritatea personajelor dă și tonul filmului. Episodul următor ne mută la o închisoare unde ministrul Kelava (Kristijan Mikić) participă în mod oficial la începerea construirii unei noi aripi, iar întreaga ceremonie este asistată de un înalt prelat catolic. Și aici avem mai multe „scenarii“. În toate, ministrul Kelava se comportă bizar, într-unul dintre aceste scenarii prelatul catolic este lovit de trăznet în momentul în care binecuvântează fundația, în toate un cor de bărbați cântă cântece patriotice în fața unui ministru complet dezinteresat. În cele din urmă, acesta însoțit de directorul închisorii vizitează o celulă-muzeu unde, în timpul războiului din Iugoslavia, s-au aflat deținuții politici croați, inclusiv fostul președinte croat Franjo Tudjman. Spre stupoarea directorului închisorii și a staff-ului acesteia, ministrul se închide în celulă și anunță că va rămâne acolo, păzit de garda sa de corp. Nici prim-ministrul, nici soția chemată de acasă nu reușesc să-l înduplece să părăsească închisoarea. Filmul pare să alunece pe o pantă absurdă, prim-ministrul convoacă de urgență guvernul pentru identificarea unei soluții.

Ca totul să fie încă și mai complicat, al treilea fir narativ ne prezintă patru pensionari îmbrăcați în tricouri cu culorile echipei naționale de fotbal – să ne amintim de succesul Croației la campionatul mondial –, pătrund noaptea în cimitir și fură sicriul primului președinte croat, Franjo Tudjman. În locul lui îl închid în mausoleu pe paznicul cimitirului care-i surprinde asupra faptului. Faptul ajunge la urechile președintelui statului; răpitorii depozitează sicriul în sufrageria unuia dintre ei fără ca soția să pară prea surprinsă. O comedie ușoară se joacă în jurul eliberării paznicului a cărui depoziție poate încurca jocul politic, și între timp un alt sicriu apare în joc, de data aceasta al fostului președinte sârb, Slobodan Miloșevici, acuzat de genocid, și care a decedat înainte de a se da o sentință în procesul internațional care i-a fost intentat. În ciuda comicului macabru, cei patru nu sunt niște banali profanatori de morminte, există o motivație, iar sicriele servesc ca monedă de schimb pentru o anume doleanță a celor patru pensionari deghizați în fotbaliști. În ce constă ea ni se revelează spre finele filmului, deși nu trebuie multă perspicacitate să observăm că avem un background politic în toată povestea și că obsesiile personale care beneficiază de narativul absurdist-coșmaresc se varsă într-o obsesie comună, una națională. Cei patru se înfățișează președintului în funcție și reclamă ritos să li se spună unde se află trupurile fiilor lor care au murit în războiul sârbo-croat, în schimbul returnării rămășițelor pământești cu tot cu sicriu ale fostului președinte croat. Trecutul recent cu spectrele lui bântuie oameni de stat, dar și tați neconsolați, care nu dau înapoi din fața niciunei soluții, oricât de extravagante, de a smulge istoriei un adevăr care valorează cât un mormânt gol. În fapt, sugerează regizorul, o astfel de moștenire de coșmar nu poate genera decât coșmaruri în lanț, nu dă pace, nu doar viilor, ci după cum se vede, nici morților. De altfel, Vinko Brešan s-a specializat în filme care violentează tabuurile istorice și sensibilitățile naționaliste, cu ricoșeuri ironic-absurdiste la adresa „marilor oameni“ și a temelor sacrosancte, precum în filmul său de debut, Cum a început războiul pe insula mea, din 1996 sau în comedia Mareșalul, din1999, unde-i face un portret în linii titoiste președintelui Tudjman.

Gestul celor patru pensionari revendică o doză de grotesc, deși se dorește și unul simbolic, un gest cu greutatea unei pietre tombale, iar virajul spre tragic este prea scurt, lăsând o rezervă consistentă de comic să persiste în derapaj ceea ce conferă episodului final cu caracter revelator un aspect de farsă. Nu este foarte clar de ce oamenii politici, o parte dintre ei, cel puțin, se frământă atât de tare. Politica ține de domeniul realului și nu de puține ori politicienii demonstrează un substanțial cinism profesional, foarte departe oricum de aria remușcării. Plimbarea unor cadavre istorice de la cimitir în sufragerie, din sufragerie în pădure semnalează derizoriul în care politica se scaldă. În orice caz, miza filmului este mai ușor de developat în lumina acestei istorii recente, text de care filmul nu dispune, dar pe care-l presupune.