Opera din Paris, un laborator experimental pentru Edgar Degas

Edgar Degas (1834-1917) face parte din rândul artiștilor ale căror lucrări sunt imediat recunoscute de către mase de iubitori ai artei. Orice nouă manifestare de care numele său este atașat are astăzi un succes garantat. Cea mai recentă dintre ele – „Degas și opera“ – prilejuită de aniversarea a 350 de ani de la întemeierea Operei din Paris, a fost organizată prin colaborarea dintre Muzeul Orsay (unde, iarna trecută, a fost un punct de vârf al unui sezon expozițional de excepție) și Galeria Națională din Washigton ( care și-a propus o variantă de mai mici dimensiuni, din păcate deschisă doar pentru câteva zile înainte de impunerea constrângerilor legate de actuala pandemie). Cu sutele de lucrări expuse, „Degas și opera“, nu a fost doar o grupare de „trofee“ care gratifică plăcerea vizitatorului de a „recunoaște“. Însoțită de un catalog plin cu comentarii erudite, manifestarea a fost prima care discută relația lui Degas cu lumea operei în general și nu doar cu acel segment reprezentând viața din spatele scenei a balerinelor, unul dintre subiectele sale predilecte. Pornind de la un univers care domină întreaga operă a lui Degas, expoziția demonstrează cu claritate caracterul singular al unei creații eronat asociate prea strâns cu impresionismul.

Cu o formație clasică dobândită ca elev al liceului parizian Louis-le-Grand și studii academice la École des Beaux-Arts, copiind intensiv lucrările vechilor maeștri în Italia și la Luvru, mare admirator al lui Ingres, Degas a început prin a picta portrete și tablouri cu subiecte istorice. Și-a dorit să deseneze precum Rafael și Michelangelo și, mai târziu, a reînvigorat tradiția franceză a pastelului care atinsese o culme în secolului al XVIII-lea înainte de a cădea în desuetudine. În anii 1860, datorită influenței lui Édouard Manet – pe care-l întâlnise în timp ce copia picturile lui Velázquez la Luvru – începe să fie preocupat de aspecte ale cotidianului: curse de cai sau scene din lumea operei și baletului. Chiar dacă este considerat unul dintre membrii fondatori ai mișcării impresioniste și a participat la șase dintre expozițiile grupului între 1874 și 1886, relația lui Degas cu impresionismul poate fi redusă, într-o bună măsură, la adaptarea unei palete de culori necon ven ționale. Atenția pe care a acordat-o constant subiectelor urbane, desenului, luminii artificiale, evitând să picteze direct pe pânză „impresii“ captate în mijlocul naturii, distanțează încă de la început producția lui Degas de cea a celorlalți membri a grupului. Dacă, pentru impresioniști, ideea de spontaneitate era primordială și, așa cum scria mai tânărul său prieten Paul Valéry, „creierul se reducea la retină“, premisele creației lui Degas au fost altele. Există, în întreaga sa operă, o dihotomie – descrisă tot de Valéry – între dorința de a „experimenta noi modalități, mai mult sau mai puțin fericite, de a vedea și de a picta“ și respectul pentru spiritul clasicismului cu principiile sale de „eleganță, simplitate și stil“.

Născut într-o familie înstărită, amatoare de muzică, Édgar Degas a fost la rându-i un adevărat meloman, fiind – neobișnuit pentru perioada în care a trăit – atras mai degrabă de creația secolului al XVIII-lea – Gluck, Mozart – decât de cea a contemporanilor săi. Există nu puține lucrări – Repetiție, Bărbat cu vioară – în care a reușit să facă palpabilă imaginea unui muzician transfigurat de actul interpretativ. Artistul a fost un frecventator pasionat al operei pariziene, mai întâi al sălii de pe rue Le Peletier, distrusă de un incendiu în 1873, și apoi al somptuosului edificiu construit de arhitectul Charles Garnier și inaugurat în 1875. Se știe că a vizitat cel din urmă de 55 de ori într-un singur an, 1885, atunci când a devenit în fine „un abonné“ ceea ce-i permitea accesul în culise. A avut relații personale cu multe dintre personajele care făceau parte din lumea operei pariziene pe care le-a pictat în acest anume context: membri ai orchestrei ( violoncelistul Louis-Marie Pilet, fagotistul Désiré Dihau – ce apare în „Orchestra Operei“), dansatoare, cântăreți ( soprana Rose Caron), maeștri de balet dar și mulți dintre „abonați“, spectatori la fel de frecvenți ca și el însuși. Chiar dacă a început prin a picta reprezentări neconvenționale legate de spectacole concrete – „Domnișoara Fiocre à propos de baletul din Izvorul“ sau „Baletul din Robert Diavolul“ – Degas a fost în primul rând atras ca și mulți alți spectatori, de ceea ce se întâmplă nu atât pe scenă cât în afara ei. A explorat, în nenumărate lucrări, atât spațiile publice – auditorium, foaier, loji – cât și cotloane ascunse ale sălilor de repetiții sau culiselor. Ne-au rămas de la el imagini de ansamblu pictate din perspectiva spectatorului de la balcon sau a instrumentiștilor din fosă. A fost fascinat inclusiv de relațiile sordide dintre „protectorii“ cu jobene elegante, tinerele ucenice în ale baletului (poreclite „les rats“) și mamele lor jucând adesea rolul de codoașe, dedicând subiectului o serie de monotipuri ce mărturisesc o clară influență a peniței necruțătoare a lui Honoré Daumier. În general, Degas descrie cu predilecție aspecte prozaice ale vieții Operei: balerine ce exersează la bară, așteaptă pe bănci, flirtează plictisite, își leagă pantofii, fac orice altceva decât dansează!

Opera pariziană – o lume ermetic închisă, grandilocventă și depravată – a fost pentru el un laborator ce i-a permis să dezvolte în direcții cu totul noi relația dintre formă și substanță, indiferent de mediile de reprezentare în care s-a exprimat. Pentru Degas, lumea artificială a operei, cu conflicte dramatice exacerbate, cu peisaje simplificate și idealizate, reprezintă o alternativă credibilă pentru picturile cu subiecte istorice din tinerețea sa. Cu un dar al observației ieșit din comun, dar refuzând să picteze după natură, el pornește de la imagini înmagazinate în memorie pe care le îm bo ­gățește în cele mai felurite moduri. Oricât ar părea de „reale“, lucrările sale cu dansatoare la repetiție sunt scene inventate, bazate pe schițe făcute cu balerinele pozând, ore în șir, în poziții dificile, în atelierul artistului.

Se poate spune că toate „ino ­vațiile“ din arta lui Degas sunt legate de lumea operei pariziene. Primul său monotip s-a numit Maestrul de balet (1876). A creat, începând cu sfârșitul anilor 1860, evantaie decorative – nu mai puțin de opt au fost incluse în expoziție – folosind formatul semicircular pentru compoziții din ce în ce mai experimentale. Un deceniu mai târziu, pictează frize panoramice – Dansatoare în camera verde, Dansatoare în camera de repetiții cu contrabas – în care perspectiva și punerea în cadru sunt voit deformate. Folosește mereu multiple puncte de vedere pentru a încadra scenele pe care le compune în cele mai neașteptate moduri. Spre sfârșitul carierei este tot mai preocupat de fotografie, de combinații între medii – pastel și monotip, conducând la efecte cu totul surprinzătoare – de modele sculpturale în lut (nu doar faimoasa Mică balerină în vârstă de 14 ani dar și alte zeci de studii miniaturale găsite în atelierul artistului după moartea sa și turnate mai târziu în bronz ). Totodată, cu vederea slăbită, și deci mai puțin riguros cu linia desenului, pictează ceea ce el însuși a numit „orgii coloristice“ cu contururi estompate – Trei dansatoare (fuste albastre, corsaje roșii) sau Dansatoare în albastru (în repaus) – care prevestesc creația unor Jackson Pollock sau Willem De Kooning.

În explorarea continuă a lumii operei și baletului, Degas n-a fost mai deloc interesat de spectacolele finalizate, ci de procesul creator (ceea ce este la fel de adevărat pentru propriile sale lucrări, mai ales în ultimele decade). Precum o balerină exersând aceiași pași de sute de ori – revenind în același punct pentru a porni din nou, neobosit – Degas a desenat, pictat, sculptat același gest de nenumărate ori, mereu nemulțumit… Probabil misogin, a fost neinteresant de trăsăturile distinctive ale unei anume figuri. Sub influența născândei arte a cinematografiei, a fost, în schimb, fascinat de mișcare, de modul în care culorile se modifică în exercițiul dansului (Trei dansatoare 1900-1905). „Lumea mă consideră un pictor de balerine“ îi mărturisea el lui Ambroise Vollard – faimosul negustor de artă – „dar puțin își dau seama că ceea ce mă interesează în legătură cu dansatoarele este redarea mișcării“.

În Pictorul vieții moderne Baudelaire argumenta că frumusețea este compusă din două părți egale: una bazată pe „valori eterne“ și cealaltă, „relativă și circumstanțială“, legată de prezent. Opera lui Édgar Degas este un perfect exemplu.